Turcia și Ucraina creează o adâncime strategică în Marea Neagră

Turcia, sub președintele Recep Tayyip Erdogan, a fost acuzată în mod diferit de „neo-otomanism”, revanșism sau islamism radical.

Întâlnirea miniștrilor de externe și a apărării din Turcia și Ucraina în formatul „2+2” (miniștrii de externe și ai apărării) la Kiev la 18 decembrie nu s-a încadrat în niciuna dintre aceste narațiuni. Evenimentul aruncă un dram de lumină asupra politicilor regionale turcești care rareori sunt discutate. Formatul „2 + 2” este în general considerat ca un nivel de interacțiune diplomatică și politică de către două țări care au mize vitale în relație. Relația turco-ucraineană a câștigat greutate din 2014, ca urmare a schimbării regimului pro-occidental de la Kiev, devenind mai palpabil, după ce Volodymyr Zelensky a devenit președinte în mai anul trecut.

Mai recent, succesul dramatic al Azerbaidjanului în recuperarea teritoriului pierdut în Nagorno-Karabakh, grație sprijinului robust al Turciei, a captivat elita ucraineană. Vizita lui Zelensky în Turcia pe 16 octombrie s-a dovedit a fi un moment decisiv în relațiile bilaterale. În timpul vizitei lui Zelensky, a fost semnat un acord-cadru privind cooperarea militară. Zelensky a fost mult impresionat de afirmația lui Erdogan că Turcia consideră că Ucraina este „cheia stabilirii stabilității, securității, păcii și prosperității în regiune” și a reiterat faptul că „Turcia nu a recunoscut anexarea ilegală a Crimeei”.

Ulterior, Zelensky a anunțat construirea a două baze navale „pentru protecția regiunii Mării Negre” și a subliniat intenția sa de a dezvolta o armată care să nu permită pierderea teritoriului național. Ucraina a devenit principalul partener al Turciei într-o serie de tehnologii militare, cum ar fi motoarele turbopropulsoare și diesel, avionica, dronele, rachetele anti-nave și de croazieră, sistemele radar și de supraveghere, tehnologiile spațiale și prin satelit și sistemele robotizate active și pasive. Este o oportunitate deoarece Ucraina are o puternică industrie de apărare, dar care datează din epoca sovietică. Astfel, Turcia finanțează lucrările de cercetare și dezvoltare în Ucraina pentru a dezvolta tehnologii avansate ale motoarelor, astfel companiile turcești au achiziționat un sfert din acțiunile producătorului ucrainean de motoare Motor Sich, împreună cu condiții legate de transferul de know-how; Turcia este deschisă coproducției faimoaselor sale drone de luptă din Ucraina.

Colaborarea continua

Ucraina a fost de acord să transfere know-how-ul către Turcia pentru a-și spori agenția spațială incipientă și un laborator de cercetare și dezvoltare prin satelit din Roketsan, principalul producător turc de motoare rachete și rachete și sateliți și va acorda asistență pentru dezvoltarea motoarelor cu reacție în proiectul de luptă TFX din Turcia, iar cele două țări vor dezvolta și produce împreună sateliți militari. Tehnologia oferită de Turcia variază de la dronele de supraveghere și luptă Bayraktar TB2 și rachetele anti-navă Atmaca (cu o rază de acțiune de 200 de kilometri) până la corvete avansate. Una peste alta, cele două țări lucrează acum la 50 de proiecte comune de apărare.

Analiștii speculează că Ucraina ar putea repeta exemplul Karabakh pentru a câștiga înapoi teritorii pe care le-a pierdut în fața separatiștilor susținuți de Rusia în 2014 în Donbas și ar putea folosi drone pentru a efectua supravegherea asupra Crimeei și a strâmtorii Kerch care leagă Marea Neagră de Marea Azov. În timpul unei vizite în Turcia din 2 decembrie, ministrul ucrainean de externe Kuleba Dmytro și-a exprimat deschis speranța, în timp ce invoca moștenirea Imperiului Otoman până în secolul al XVIII-lea, că Ankara își va asuma un „rol de conducere” în problema Crimeei.

Într-adevăr, declarația comună emisă după reuniunea „2+2”, „a menționat existența amenințărilor și implicațiile acestora pentru stabilitatea și securitatea regiunii mai largi a Mării Negre, care trebuie consolidată pe baza dreptului internațional și a respectării teritoriului, integritatea și suveranitatea statelor în cadrul frontierelor lor recunoscute la nivel internațional”. Acesta a marcat sprijinul Turciei pentru „integrarea Ucrainei cu structurile europene și transatlantice, inclusiv UE și NATO”, precum și „suveranitatea și integritatea teritorială a acesteia în interiorul granițelor recunoscute la nivel internațional, inclusiv Republica Autonomă Crimeea și orașul Sevastopol”. După întâlnirea “2 + 2”, ministrul de externe Kuleba a estimat la o conferință de presă comună că formatul „va deveni o forță motrice importantă nu numai pentru relațiile Ucraina-Turcia, ci și pentru dezvoltarea situației din regiunea noastră în general” și va să fie „util pentru sprijinul Turciei pentru integrarea euro-atlantică a Ucrainei”.

Ministrul turc de externe Mevlüt Çavușoğlu a răspuns că impasul din Donbas „ar trebui rezolvat în cadrul integrității teritoriale și suntem fericiți că încetarea focului continuă, în ciuda unor mici încălcări”. Çavușoğlu a declarat că Turcia nu recunoaște „anexarea ilegală a Crimeei” și este o poziție cunoscută exprimată la Națiunile Unite. Ministrul Turc al Apărării, Hulusi Akar, a declarat, de asemenea, în conferința de presă că Ankara este conștientă de importanța păcii și stabilității în regiunea Mării Negre, adăugând: „Am dori ca toată lumea să știe că suntem foarte precauți și sensibili în acest sens. Luăm toate măsurile pentru a nu permite provocări, tensiuni [în regiune]”. Akar a mai semnalat că Turcia caută o relație pe scară largă cu Ucraina.

Ce intentii are Turcia?

Tătarii din Crimeea formează un lobby important în politica internă a Turciei, iar Ankara a urmărit, de asemenea, o agendă pan-turcă la nivel regional. Cu toate acestea, aprofundarea cooperării tehnologice dintre Turcia și Ucraina are implicații de anvergură pentru dinamica puterii din bazinul Mării Negre, unde NATO își stabilește acum prezența pentru a rivaliza cu Rusia. Marea întrebare este legată de intențiile Turciei. Își propune să contrabalanseze supremația rusă în Marea Neagră? Unii analiști estimează că acesta este modul Ankarei de a pune presiune asupra Moscovei în propria sa curte, ca represalii pentru eforturile rusești care subminează agenda Turciei în Libia și Siria.

Unii experți ruși și-au exprimat, de asemenea, îngrijorarea că generalii ucraineni ar putea copia tactica azerilor din Karabakh pentru a lansa o operațiune militară în Donbas. Recent, a existat o acumulare de forțe pe frontul din Donbas, cu Ucraina care a dislocat tancuri, vehicule blindate, sisteme antiaeriene și lansatoare de rachete. Dronele turcești TB2 ar putea atinge cu ușurință pozițiile separatiste pro-ruse. Dar Erdogan este un realist dur, care știe că Moscova nu ar tolera o ofensivă militară ucraineană în Donbas și că nici NATO, nici SUA și Uniunea Europeană nu vor un război. Nici Erdogan nu are motive să se confrunte cu Rusia. Moscova a făcut un efort suplimentar pentru a se adapta intereselor Ankarei în Siria și Nagorno-Karabakh.

Cu siguranță, Erdogan este conștient de acțiunile Occidentului de a crea o ruptură între Turcia și Rusia. Înțelegerea cu Rusia creează un spațiu de negociere optim al negocierii optime a Turciei cu UE și SUA, în timp ce este și în interesul Rusiei să creeze un astfel de spațiu pentru Turcia. Probabil că este o variantă a noului tip de relație inter-statală care există între Rusia și China. Turcia a reacționat instantaneu la recentele sancțiuni ale SUA reafirmând că nu există nicio renunțare la acordul privind achiziționarea rachetelor S-400 din Rusia. Reacția ministrului apărării Akar a fost că Turcia se va îndrepta către „alte națiuni” (citiți Rusia) pentru a-și asigura armamentul necesar. Cu siguranță, politicile externe independente ale lui Erdogan nu vor fi durabile fără o opțiune adecvată a Rusiei. Președintele Vladimir Putin apreciază că, după cum reiese din disponibilitatea Moscovei de a avea o relație egală cu Turcia, bazată pe respect reciproc și interes reciproc, fie în Nagorno-Karabakh, fie în Siria, Libia încadrându-se într-o categorie complet diferită.

Dimpotrivă, relațiile tensionate ale Turciei cu UE provin din interese substanțiale și opuse, care sunt practic imposibil de reconciliat așa de curând. În egală măsură, tensiunile Turciei cu SUA depășesc cu mult achiziția sistemului de apărare antirachetă S-400 din Rusia. Președintele SUA, Donald Trump, a ținut sub control tensiunile cu Turcia, dar Erdogan se poate aștepta la o situație mai adversă a SUA în președinția lui Joe Biden. În calitate de vicepreședinte, Biden a asistat la încercarea eșuată de lovitură de stat din iulie 2016 împotriva lui Erdogan .

Mai important, asocierea Statelor Unite cu grupurile kurde siriene (afiliate grupului terorist PKK) datează din 2014 în timpul președinției lui Barack Obama. Nu întâmplător, ministrul de externe Çavușoğlu s-a întors la cererea Ankarei de extrădare a predicatorului islamist Fetullah Gulen ca o condiție necesară pentru îmbunătățirea relațiilor cu Washingtonul. Turcia suspectează că Gulen este un „activ” al CIA și că încercarea de lovitură de stat din 2016 a vizat o preluare gulenistă cu sprijinul SUA. Turcia se confruntă cu o falangă de state regionale ostile; UE și SUA au probleme divergente, iar NATO nu este de niciun ajutor. Este suficient să spunem că eforturile Turciei de a crea „adâncime strategică” în Marea Neagră este reală.