Invincibila Armada – Greseli fatale in istorie
A fost cea mai mare forţă navală alcătuită vreodată şi cu ajutorul ei regele Filip al II-lea al Spaniei a intenţionat să o înlăture pe regina Elisabeta I de pe tronul Angliei şi să readucă regatul la catolicism. A făcut o greşeală fatală.
Ducele era îngrozit de misiunea pe care i-o încredinţase regele Filip al II-lea al Spaniei. După moartea marchizului de Santa Cruz – la 9 februarie 1588 – regele îl desemnase pe el să comande expediţia împotriva Angliei. „Sănătatea mea nu poate face faţă unei asemenea călătorii“, îl implora ducele pe monarh în scrisoarea de răspuns, „întrucât ştiu din experienţă că ori de câte ori am ieşit în larg am suferit întotdeauna de rău de mare şi am răcit… Cum nu am nici experienţa mării, nici pe cea a războiului, nu cred că ar trebui să comand o acţiune atât de importantă“.
Dar neputându-se împotrivi voinţei regelui, Don Alonso de Guzmán el Bueño, duce de Medina Sidonia şi comandant general al Andaluziei, s-a supus şi a acceptat comanda. Catolic fervent şi nobil de viţă veche, ştia că nu avea de ales. Părăsindu-şi confortabila reşedinţă din sudul Spaniei, ducele a plecat imediat la Lisabona, unde era concentrată toată flota spaniolă. Moartea marchizului încetinise mersul pregătirilor de plecare, iar lui Medina Sidonia îi revenea acum sarcina herculeană de a pune ordine în haosul din port. A reuşit întrucâtva şi, la 25 aprilie, primea în catedrală stindardul pe care urma să-l poarte în bătălie: un stindard cu armuriile Spaniei flancate de imaginile lui Iisus şi Fecioarei Maria, având dedesubt înscrise cuvintele motto-ului expediţiei: „Ridică-te, Doamne, şi apără-ţi cauza.”
Pentru spanioli, acesta era un război sfânt şi se considerau meniţi să-l câştige, în ciuda faptului că englezii aveau corăbii mai rapide, tunuri mai bune şi marinari mai pricepuţi. “De unde ştia atât de sigur că va învinge?” fusese întrebat unul dintre ofiţerii superiori ai ducelui. „E foarte simplu“, răspunsese el. „Luptăm pentru cauza Domnului.”
Catolic versus protestant
Conflictul mocnea de treizeci de ani – din 1558, când Elisabeta I îi urmase surorii sale vitrege Maria I pe tronul Angliei. Pentru a putea divorţa de mama Mariei, Caterina de Aragon, ca să se căsătorească cu Anne Boleyn, mama Elisabetei, tatăl lor, Henric al VIII-lea, se rupsese de Biserica catolică şi întemeiase Biserica anglicană. În timpul scurtei ei domnii, Maria I încercase să reinstaureze catolicismul în Anglia şi se căsătorise cu moştenitorul tronului Spaniei, devenit mai târziu regele Filip al II-lea. Dar regina Maria I murind fără să fi avut copii, coroana îi revenise Elisabetei, hotărâtă să susţină protestantismul – religia în care crescuse. Pentru Filip, catolic fervent, eforturile ei reprezentau o erezie.
Când Elisabeta I a semnat o alianţă cu Ţările de Jos şi a trimis trupe în sprijinul revoltei supuşilor protestanţi ai lui Filip, regele Spaniei s-a simţit jignit şi în plan politic, nu numai religios. Dar a ezitat. Mai exista o speranţă: ca regina bătrână şi necăsătorită a Angliei să fie urmată la tron de verişoara ei catolică Maria Stuart, regina mazilită a Scoţiei. Dar la 8 februarie 1587 Maria a fost executată din ordinul Elisabetei. Filip ştia acum ca trebuia să treacă la acţiune.
“Cea mai norocoasă flotă”
Filip plănuia să trimită o flotă bine înarmată în Canalul Mânecii, care să coopereze cu armata de uscat condusă de comandantul-şef din Ţările de Jos, ducele de Parma. Protejaţi de flotă, cei 30 000 de oameni ai ducelui de Parma urmau să traverseze Canalul în barje şi să debarce la Margate, pentru ca apoi să înainteze de-a lungul Tamisei până la Londra.
Expediţia navală a cărei comandă o acceptase fără tragere de inimă Medina Sidonia se compunea din 130 de vase, echipate cu 2400 de tunuri care aveau muniţie pentru 124 000 de lovituri. Dimensiunile navelor mergeau de la galioane – formidabile fortăreţe plutitoare – şi galere manevrare cu ajutorul vâslelor, până la fregate rapide de cercetare şi greoaiele urcas menite să transporte provizii. Flota era manevrată de 8 000 de marinari şi transporta 19 000 de soldaţi. Expediţia fusese denumită oficial La felicisima armada (“Cea mai norocoasă flotă“). Pentru forţa ei neobişnuită, spaniolii îi spuneau La Invencible (“Invincibila”). La 9 mai 1588 primul vas ridica ancora şi cobora pe fluviul Tajo către Oceanul Atlantic.
Totuşi, din cauza furtunilor neaşteptate, flota nu s-a putut aduna pe ocean şi nu a fost gata să pornească spre nord decât la sfârşitul lunii. Atunci s-a constatat, însă, că o mare parte din provizii erau alterare – carnea, peştele şi pesmeţii fuseseră aduse la bord înainte de data iniţială a plecării, octombrie 1587. În plus, apa – păstrată mai mult de o lună – nu mai putea fi băută.
Cu părere de rău, la 19 iunie Medina Sidonia ordona flotei să acosteze la La Coruña, pe coasta de nord-vest a Spaniei, pentru o nouă aprovizionare cu alimente şi apă. Călătoria putea fi reluată abia la 21 iulie.
Timp suficient pentru a-i bate pe spanioli
În timp ce Armada spaniolă începuse să se adune încă din toamna precedentă, flota engleză nu a primit nici un ordin până în aprilie – şi lipsa ei de pregătire a acţionat, în mod ciudat, în favoarea Elisabetei. Alimentele şi apa de pe navele ei nu s-au alterat, iar luptătorii nu au obosit aşteptând.
Flota reginei era comandata de lordul Howard of Effingham, care primise această misiune din cam aceleaşi motive ca şi Medina Sidonia – era un protestant fervent, loial necondiţionat Elisabetei şi provenea dintr-o familie de nobili care deja dăduse Angliei trei lorzi-amiral. Al doilea la comandă era aprigul corsar Sir Francis Drake.
Conştienţi de pregătirile îndelungate ale spaniolilor, englezii adunaseră 0 armată de uscat de circa 30 000 de oameni plasați de-a lungul coastei de sud şi încă 17 000 masaţi la Tilbury, pe cursul inferior al Tamisei. La apariţia Armadei, aceştia urmau să se desfăşoare de-a lungul coastei şi să atace de îndată ce s-ar fi încercat o debarcare. Pe înălţimile dintre Cornwall şi Londra urmau sa fie aprinse focuri-semnal.
Conform unei legende populare engleze, în acea zi de vineri 29 iulie, când s-a anunţat că fusese zărit primul vas spaniol îndreptându-se spre coasta de sud-vest, Drake juca bile la Plymouth. Calm, nu a ordonat imediat ambarcarea. „Avem timp suficient să terminam jocul de bile şi apoi să-i batem pe spanioli”, se presupune că ar fi spus Sir Francis.
Confruntarea
Cel mai probabil vestea a ajuns la Plymouth pe la mijlocul după-amiezii, în timp ce fluxul era în scădere. Abia pe la ora zece seara flota lui Howard ar fi putut profita de creşterea nocturnă a fluxului – timp destul să termini un joc, dacă într-adevăr se desfăşura unul. Dar în realitate Howard a ordonat ca vasele să fie scoase din port prin orice mijloc – trase la edec sau la ancoră, oricum. În dimineaţa zilei de 30 iulie cele 105 corăbii engleze erau gata să întâmpine Armada. Înainte de vântul serii şi de căderea nopţii apărătorii aveau în faţa ochilor cea mai mare concentrare de corăbii ostile întâlnită până atunci în istorie – cele 125 (din 130) de nave ale lui Medina Sidonia care supravieţuiseră călătoriei din Spania. Focurile transmiteau curând mesajul în întregul regat al Elisabetei.
Înaintând pe Canalul Mânecii, Medina Sidonia şi-a grupat flota în formă de semilună, cu colţurile îndreptate către inamic. Spaniolii plănuiau să atragă vasele engleze spre mijlocul compact al formaţiunii unde ar fi putut apoi să le abordeze şi să le distrugă. Având corăbii mai mici şi mai rapide, englezii sperau sa evite lupta la mică distanţă şi să distrugă Armada prin manevre rapide şi lovituri de tun eficiente.
Timp de o săptămână în care au avut loc ciocniri în apropierea coastei de sud a Angliei spaniolii au reuşit să-şi păstreze formaţiunea. Dar la 6 august, Howard a câştigat superioritatea numerică pentru că i s-au alăturat şi corăbiile lăsate la Dover pentru a bloca orice manevre prin strâmtoare ale ducelui de Parma. Cea mai proastă veste pentru Medina Sidonia însă abia urma. Ajungând în portul francez Calais, el a aflat că armata de uscat, forţa invadatoare, nu era pregătită pentru traversare.
Un rege care îşi păstrează secretele?
Ducele de Parma îi scrisese lui Filip în mod repetat încă de la începutul anului că el nu putea risca să se aventureze pe mare cu barjele decât dacă Armada îi oferea protecţie nu numai în faţa flotei engleze, dar şi în faţa corăbiilor olandeze. Regele nu-i transmisese informaţia şi lui Medina Sidonia – deşi întâlnirea dintre cei doi comandanţi ar fi trebuit să reprezinte punctul culminant al campaniei.
Unii istorici au argumentat că Filip al II-lea poate că nu voia cu adevărat să invadeze Anglia – mai degrabă ar fi dorit să o sperie pe Elisabeta I ca să-i dea ascultare. Dacă este adevărat, a fost o gafă costisitoare, care a dat o mare lovitură puterii şi mândriei spaniole.
Medina Sidonia a rezistat câteva zile atacurilor engleze, dar urmăritorii l-au împins înspre nord, dincolo de punctul unde ar fi trebuit să protejeze proiectata invazie. La 12 august, Howard se întorcea, căci avea mare nevoie de provizii şi era convins că ameninţarea trecuse. În cele două săptămâni de bătălie, englezii nu pierduseră nicio corabie.
Comandantul spaniol constata cu părere de rău că trebuia să se întoarcă acasă pe o rută ocolită: prin Marea Nordului, printre insulele Orkney şi Shetland din nordul Scoţiei, apoi de-a lungul coastei de vest a Irlandei şi apoi să se îndrepte spre sud. Călătoria se transforma într-un dezastru, pe măsură ce furtunile împingeau navele în derivă sau le sfărâmau de ţărmurile stâncoase, unde supravieţuitorii erau capturaţi şi adesea omorâţi pe loc. La 21 septembrie vasul amiral al lui Medina Sidonia a ajuns în portul Santander. Numai 67 de vase – puţin peste jumătate din Invincibila Armada – se mai întorceau în porturile spaniole.
„Mi-am trimis navele să se lupte împotriva oamenilor“, ar fi spus regele Filip la auzul veştii catastrofalei înfrângeri, „şi nu cu vânturile şi valurile lui Dumnezeu“. Probabil a fost singura chestiune în care era de aceeaşi părere cu Elisabeta, care compusese un cântecel în cinstea victoriei:
A făcut vântul şi valul să crească
Şi toţi inamicii mei să-i zdrobească.