Din istoria navigaţiei

În antichitate, navigaţia era cât se poate de periculoasă din cauza fragilităţii şi încetinelii ambarcaţiunilor, a puţinelor cunoştinţe despre mare şi vânturi şi din lipsa hărţilor detaliate şi a instrumentelor. De aceea, navigatorii îşi exercitau îndeletnicirea cu multă circumspecţie.

Grecii nu navigau decât din martie până în octombrie (numai în timpul zilei şi pe vreme frumoasă). Pentru romani, perioada de navigaţie începea în cea de-a şasea zi a idelor lui martie şi se încheia în cea de-a treia zi a idelor lui noiembrie. La lăsarea întunericului, se opreau într-un loc bun de ancorare şi în lipsa unui adăpost sigur ori dacă timpul promitea să se strice, scoteau ambarcaţiile din apă. Nu obişnuiau să ocolească peninsulele, preferând să traverseze istmurile acestora.

Navigatorii chinezi alcătuiau instrucţiuni nautice, procedeu care s-a răspândit apoi pretutindeni. Cele mai vechi care ne sunt cunoscute sunt cele trei „Periple” – (http://fr.wikipedia.org/wiki/Le_P%C3%A9riple_de_la_mer_%C3%89rythr%C3%A9e) – Mediterana, Marea Roşie şi Pontul Euxin – ale istoricului şi filozofului grec Flavius Arrianus ( 105) în care sunt descrise ţărmurile, situate recifele şi indicate sursele de apă dulce şi cele mai bune locuri de ancorare. În lipsa hărţilor şi a instrumentelor de navigaţie, ghidarea se făcea prin observarea astrelor, iar înaintarea, prin exploatarea fenomenelor naturale. Astfel, vikingii excelau în orientarea în funcţie de sensul vânturilor sezoniere şi de direcţia generală a hulei.

Infrastructura a căpătat importanţă cu câteva secole înainte de era noastră. S-au construit porturi, porţiunile periculoase au fost balizate cu prajini înfipte în fundul mării, turnuri văruite în alb, în care erau aprinse focuri care furnizau repere de pe înalţimi.

Primul instrument de navigaţie, folosit de egipteni, a fost o prajină lungă, gradată; aceasta a fost urmată de o sondă alcătuită dintr-o sfoară cu o piatră la capăt. A urmat astrolabul, „bastoanele lui Jacob”, strămoaşele sextantului, pentru măsurarea înălţimii astrelor. La sfârşitul evului mediu a apărutbusola. În secolul al XVI-lea se cunoştea metoda de stabilire a latitudinii cu o eroare admisibilă.

Odată cu dezvoltarea flotelor militare şi civile, problema stabilirii exacte a longitudinii a căpătat o astfel de importanţă, încât cei mai mari savanţi ai secolului al XVII-lea s-au interesat de acest aspect şi pretutindeni în lume s-au oferit premii fabuloase pentru găsirea unei soluţii satisfăcătoare. Primul câştigător a fost un dulgher englez,John Harrison, care a construit în 1736 primul cronometru de marină . În 1837, căpitanul american de cursă lungă Th. Summer a inventat metoda latitudinii, singura metodă astronomică aplicată până în zilele noastre. În secolul al XX-lea, la început radiogoniometria, apoi sondajul cu ultrasunete, metodele de radar şi de radionavigaţie apărute în timpul celui de-al doilea război mondial, au revoluţionat metodele tradiţionale de navigaţie.