Zona Extinsa a Marii Negre, zona de importanta strategica pentru Romania

Hărţile localizează zona Mării Negre ca triunghi între trei macro-complexe de securitate: blocul Euro-Atlantic, Orientul Mijlociu şi spaţiul ex-sovietic. De-a lungul faliilor care despart cele trei macro-complexe şi care se intersectează imaginar în interiorul triunghiului strategic, se propagă vectori de instabilitate, din Kosovo până în Uzbekistan, din Transnistria până în Osetia de Sud.   

Din punct de vedere istoric, Marea Neagră s-a aflat la confluenţa imperiilor rusesc, otoman şi persan şi a reprezentat scena centrală a "Marelui Joc" desfăşurat în jurul ei, de-a lungul întregului secol XIX. Graniţele regiunii Mării Negre, stabilite în disputa dintre marile puteri europene, în vremea Războiului Crimeii şi în primul război mondial, sunt vizibile şi astăzi.

Geopolitica regiunii rămâne puternic influenţată de caracterul intern şi de aspiraţiile politice externe ale puterilor regionale mai mari, am numit Rusia şi Turcia. Ţările mai puţin puternice, Ucraina, România şi Bulgaria, continuă să aspire la securitate şi stabilitate în cadrul cooperării regionale şi, îndeosebi, prin crearea unor relaţii mai strânse cu instituţiile europene. Statele riverane mai mici, Moldova, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia, urmăresc cu teamă acţiunile puterilor regionale, se uită cu invidie la puterile mijlocii, mai cosmopolite şi mai europenizate şi sângerează la orice trepidaţie a plăcii tectonice pe care se află fostele puteri imperiale.

În prezent, aceiaşi factori care au făcut din regiunea Mării Negre o "gaură neagră" în istoria Europei ne arată că regiunea reprezintă un interes strategic real pentru Europa şi Statele Unite.

Trebuie totuşi făcute câteva observaţii majore.

De secole, regiunea Mării Negre a fost punctul de intrare într-un Orient Mijlociu mai larg. Frontierele democraţiilor din regiune ating Siria, Irakul, Iranul şi ţărmurile Mării Caspice. Astfel, la 1 martie 2003, Statele Unite au făcut o constatare deloc plăcută şi au înţeles că, fără cooperarea cu statele din regiunea Mării Negre, cum ar fi Turcia, nu pot să ajungă cu uşurinţă în zonele nordice ale Orientului Mijlociu lărgit.

Fiecare putere europeană din secolul XX a înţeles că acela care controla regiunea Mării Negre putea să controleze şi cele mai importante zone din Orientul Mijlociu. Deci pentru reuşita eforturilor de democratizare a Orientului Mijlociu, va trebui, simultan, crearea unei regiuni a Mării Negre sigură, prosperă şi democrată.

De la Marea Neagră a început "drumul mătăsii", al comerţului cu Asia. În timp ce mătasea şi mirodeniile au pierdut mult din căutarea pe care o aveau pe vremea lui Marco Polo, rezervele de energie ale Asiei Centrale devin din ce în ce mai importante pentru europeni şi pentru stabilitatea preţului mondial al petrolului. Astăzi, statele membre ale Uniunii Europene importă aproximativ 50% din necesarul lor de energie; în 2020, importurile lor de energie se vor ridica la 70% din consum. Această cantitate sporită va fi trimisă Europei prin zona Mării Negre.

Regiunea Mării Negre devine rapid o parte a Europei. Toate ţările riverane sunt sau aspiră să devină membre UE, cu excepţia Rusiei. Ţărmurile vestice şi sudice ale Mării Negre sunt, de asemenea, graniţe ale NATO şi în curând, ale Uniunii Europene. Aceste elemente i-au impresionat atât de mult pe şefii de stat ai ţărilor membre NATO, întrucât la summit-ul de la Istanbul – iulie 2004 – în Comunicatul Comun dat publicităţii cu acel prilej s-a recunoscut că regiunea Mării Negre este o parte esenţială a sistemului de securitate euro-atlantică.

Atât revoluţia trandafirie din Georgia, cât şi revoluţia portocalie din Ucraina au izbucnit în ţări aflate pe ţărmurile nordice şi estice ale Mării Negre. Posibilităţile create prin aceste revoluţii democratice au schimbat şi structura politicii la Minsk şi Chişinău şi până la Alma Ata, Bişkek şi Beirut. Fără îndoială, cele mai mari şi mai dramatice schimbări democratice se produc, în prezent, în aceste părţi ale spaţiului euro-atlantic.

Din păcate, nu numai speranţele, dar şi temerile SUA şi UE le face să-şi îndrepte atenţia asupra acestei regiuni. Cele mai tăioase şi mai periculoase fragmente din fosta Uniune Sovietică sunt dispersate, sub forma unui arc, pe ţărmul nordic al Mării Negre. O centură de conflicte îngheţate porneşte din Transnistria, în Moldova estică, şi ajunge, prin Abhazia şi Osetia de Sud, în Georgia şi, apoi, până la înălţimile muntoase din Nagorno-Karabah, la graniţa dintre Armenia şi Azerbaidjan. În fiecare dintre aceste conflicte îngheţate, create în cursul războaielor civile de pe vremea când imperiul sovietic era pe moarte, s-au purtat lupte brutale şi epurări etnice, iar ele pot izbucni din nou, în orice clipă. În Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud, criminalitatea transnaţională a găsit un teren propice şi a stabilit o bază pentru traficul de arme, droguri, femei şi copii. Aceste activităţi criminale destabilizează guvernele ţărilor din regiune, ameninţă Europaşi, în ultimă instanţă, reprezintă un pericol pentru Statele Unite.

În sfârşit, manifestarea cea mai negativă a obiectivelor urmărite de politica externă a Rusiei poate fi observată în partea nordică a zonei Mării Negre determinate de neoimperialismului rusesc în zonele pe care Kremlinul le consideră ca vecinătatea imediată a Rusiei.

Pe scurt, democraţiile din zona Mării Negre se află pe muchia de cuţit a istoriei, care separă politica imperialistă din secolul al XX-lea de modernitatea europeană actuală. Forţele reacţionare din regiune (separatismul, aspiraţiile istorice ale Rusiei şi interesele criminale) preferă o revenire la acel sistem de echilibru al forţelor, în care cei puternici dominau sferele de interes, iar cei slabi erau slugile autocraţilor, sau ale cleptocraţilor[1]. Pe de altă parte, reformatorii democraţi, care se consideră descendenţii direcţi ai conducătorilor "Solidarităţii" şi ai "Cartei celor 77", care au eliberat Europa Centrală şi de Est în 1989, aspiră şi ei ca noile lor democraţii să urmeze traiectoria Poloniei şi a Republicii Cehe, într-un sistem european bazat pe valori liberale şi pe o securitate comună. Pentru Statele Unite şi Europa, o problemă cu consecinţe majore este următoarea: care dintre aceste forţe va reuşi să definească un sistem modern al Mării Negre? Pentru că o revenire la politica trecutului ar putea să diminueze capacitatea de a produce schimbarea democratică în Orientul Mijlociu lărgit şi, de asemenea, să aducă daune securităţii energetice a Europei. Iar dacă noile democraţii vor eşua în încercarea lor de a face ca regiunea Mării Negre să devină o parte a sistemului euro-atlantic, viaţa unui sfert de miliard de cetăţeni europeni va fi mai dificilă, mai dură şi, în mod inevitabil, mai scurtă.

În prezent, reuşita Uniunii Europene de integrare a noi state, împreună cu înglobarea României şi Bulgariei şi în viitor a Turciei, dar şi conştientizarea faptului că pericolele secolului XXI vin din Orientul Mijlociu, fac ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie tot mai mult în atenţia Occidentului. În viziunea europeană, zona Mării Negre reprezintă centrul de stabilitate al unui arc ce se întinde din Balcani până în Caucazul de Sud. 

Din păcate, nu există o accepţiune uniformă a delimitării geografice a regiunii extinse a Mării Negre. Dacă avem în vedere strict criteriul geografic atunci ea include cele 6 state riverane (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria). Totuşi, termenul de „extins” se referă mai degrabă la o regiune politico-economică, decât la una geografică, astfel încât nu putem să nu luăm în calcul importanţa politică, economică şi strategică a unor ţări precum Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Albania şi Grecia.

Fără a avea pretenţia unei definiţii atotcuprinzătoare, „regiunea extinsă a Mării Negre” incumbă suportul fizico-geografic al teritoriilor statelor riverane Mării Negre: Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia şi statele vecine, implicate[2]nemijlocit în geopolitica subregională: Grecia, F.R.I. Macedonia, Albania, Serbia, Muntenegru, Ungaria, Slovacia, R. Moldova, Azerbaidjan şi Armenia, peste care se calchiază atât relaţiile şi interesele statelor mai sus-menţionate, cât şi ale actorilor statali, suprastatali şi non-statali interesaţi.

Şi în zilele noastre, ca şi în trecut sau viitor, confruntările se înlocuiesc cu strategii de parteneriat, exprimate în cooperare economică, politică, în acţiuni de gestionare internaţională a crizelor şi conflictelor. Acestea nu exclud competiţia. De aceea, a crescut responsabilitatea statelor, a organizaţiilor şi organismelor internaţionale, a comunităţii internaţionale.

Unul dintre spaţiile în care se manifestă pregnant această tendinţă este cel al regiunii extinse a Mării Negre, spaţiu al oportunităţilor strategice, ce trebuie să se caracterizeze prin prosperitate, stabilitate şi securitate.

În prezent, se constată un interes din ce în ce mai accentuat al marilor puteri pentru bazinul Mării Negre. Regiunea extinsă a Mării Negre cuprinde atât statele riverane cât şi Republica Moldova şi statele din zona Caucazului de Sud, Armenia şi Azerbaidjan.

România şi-a definit viziunea asupra spaţiului Mării Negre, în Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale[3]: ,,spaţiul Mării Negre reprezintă în acelaşi timp o oportunitate şi o sursă de risc, aflându-se la interferenţa a două axe strategice : Marea Neagră – Marea Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, zonă de importanţă strategică pentru Alianţa Nord-Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere ; Marea Neagră – Caucaz – Marea Caspică, spaţiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influenţat de anumite forme de instabilitate subregională provenite din zona Asiei Centrale”

Zona geopolitică a Mării Negre în viziune extinsă, denumită ca atare sau nu, a fost figurativ dintotdeauna, un „Triunghi al Bermudelor”, care a alimentat şi consumat aspiraţiile şi ambiţiile marilor imperii ce au făcut istoria Eurasiei. Aceasta a fost continuată, în forme specifice, de statele rezultate în urma destrămării imperiilor, peste care s-au adăugat actori non-statali, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, în funcţie de conjunctura vremurilor.

Prin urmare, regiunea extinsă a Mării Negre se întinde de la Balcani până laMarea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din perioada post-Război Rece şi post-Uniunea Sovietică. Ea este flancată la vest de Balcani şi la est de Caucaz, două spaţii cu un potenţial conflictual foarte ridicat, ce în anii ’90 erau considerate periferia Europei. De asemenea, nu putem să omitem importanţa coridorului energetic euro-asiatic, ce uneşte marii consumatori ai Occidentului de bogatele rezerve energetice din zona Mării Caspice şi din Asia Centrală.

În ultimii ani comunitatea euro-atlantică a alocat puţin timp şi puţine resurse politice pentru a aborda regiunea extinsă a Mării Negre. Aceasta pentru că „în Occident există tendinţa de a ignora sau neglija problemele pentru care nu există răspuns sau perspectivă de succes imediate: respectiv cele din categoria “prea greu de soluţionat”.

Înţelegerea regiunii ca aparţinătoare a acestei categorii a fost determinată de teama de a nu irita Rusia în privinţa caducităţii moştenirii sferei sovietice de dominare şi de a nu o deranja prin deschiderea subiectului „străinătăţii apropiate”.

Punctul de vedere al României coroborat cu cel al Bulgariei, împreuna cu NATO, precum şi Turcia – este că avem atât interesul, cât şi datoria, de a stabili legături strânse cu Ucraina, Republica Moldova şi ţările din Caucazul de Sud şi mai ales, de a le ajuta să câştige un loc în principalele instituţii europene şi transatlantice.

Zona Mării Negre devine tot mai importanta pentru Occident. Este dovedit faptul ca ţările şi popoarele din regiunea Mării Negre împărtăşesc aceeaşi istorie şi civilizaţie ce le leagă inevitabil de Europa şi de comunitatea transatlantica.

Instituţionalizarea ideii unei zone distincte a Mării Negre are profunde implicaţii atât pentru specialiştii în relaţii internaţionale şi istorici, cât şi pentru decidenţii politici. La peste cincisprezece ani de la prăbuşirea comunismului, analiştii continuă să folosească aceleaşi concepte în analiza geopolitica şi geostrategica a Europei: Europa Occidentala, care doreşte integrarea în diversele forme de cooperare pe care le-a creat; Europa Centrala urmărind extinderea ariei de securitate şi stabilitate, Europa de Est şi Sud-Est, la finalul procesului de integrare. Totuşi, în prezent, se operează cu noi sintagme, aduse la rangul de concepte: zona extinsă a Mării Negre, identitatea regionala Marea Neagră – Caucazul de Sud, europenizarea stadiala etc. Rolul lor este atât de a cuprinde şi explica o serie de fenomene ce se manifesta în acest colt de lume, cat şi de a racorda regiunea la evoluţia mediului internaţional de securitate.

Marea Neagră are o locaţie strategica relevantă: este poziţionata la intersecţia dintre Europa şi Asia, dintre vasta Rusie şi Orientul Mijlociu şi leagă direct Europa de Sud-Est de Europa Occidentala, prin fluviul Dunăre, dar şi de Marea Mediterană, iar în prezent, extinderea NATO şi a UE au transformat-o în vecinătate apropiata a marilor puteri euro-atlantice. Aceasta poziţionare a dat naştere la teorii controversate, precum cea a lui Halford J. Mackinder[4], referitoare la conceptul de Heartland, sau cea a lui Samuel P. Huntington[5], despre linia de demarcaţie a civilizaţiilor.

De asemenea, zona Mării Negre este importanta şi pentru uriaşa diversitate de oameni şi culturi ce caracterizează tarile riverane, diversitate ce constituie atât o sursa de conflicte, cat şi o sursa de îmbogăţire culturala. Nu trebuie uitat nici factorul economic, în special resursele naturale, care face din Marea Neagră o zona de interes strategic pentru circuitele economice occidentale.

Mai mult, exista o serie de motive care determina corelarea zonei Mării Negre, a celor șase state riverane, cu regiunile mai îndepărtate ale Caucazului şi Mării Caspice atunci când este vorba despre problemele de securitate. Cel mai important se refera la faptul ca aceasta zona reprezintă o punte de legătura pentru diverşii actori ai scenei internaţionale, care au interese economice, politice şi strategice distincte. În acest context, conceptul de regiune a Mării Negre constituie un instrument util pentru descrierea şi explicarea complexităţii relaţiilor dinamice manifestate aici.

Este evident faptul ca importanta acordata acestei regiuni diferă de la epoca la epoca. Daca în Antichitate, ea a fost martorul competiţiei dintre marile puteri ale vremii şi al dominaţiei, pe rând, a Imperiului Bizantin, Otoman şi, în final, Rus, perioada Războiului Rece a izolat-o intr-o mare măsura de restul lumii. Exceptând cazul Turciei, Marea Neagră a fost înconjurata de Uniunea Sovietica şi de statele sale satelitare, ce au plasat-o într-un con de umbra. Evoluţia sistemului global a determinat readucerea în atenţia comunităţii internaţionale a statelor riverane şi a mării, în sine.

Pentru prima data, în istoria recenta, regiunea este deschisă cooperării internaţionale, importanta ce i se acorda acum compensând, intr-o oarecare măsura, secolele de izolare. Extinderea spre est a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, precum şi a Uniunii Europene, au transformat regiunea Mării Negre într-un spaţiu de desfăşurare a numeroase parteneriate, programe şi proiecte internaţionale destinate în aceeaşi măsura stabilizării şi dezvoltării.

Aşadar, controversele născute în legătura cu viitorul acestei regiuni şi, în special, interesul manifestat de diverşi actori ai mediului internaţional de securitate, ne determina să studiem cu atenţie formele de cooperare prezente, dar şi pe cele care se prefigurează aici.

{jcomments on}