Viata lui Cristofor Columb

Începuturile carierei

Cristofor Columb, în italiană Cristoforo Colombo în spaniolă Cristobal Colon (26.08/31.10.1451, Genova, Italia – 20.05.1506, Valladolid, Spania). Căpitan de vas şi amiral ale cărui călătorii transatlantice (1492-1493, 1493-1496, 1498-1500 şi 1502-1504) au deschis calea către explorarea, exploatarea şi colonizarea Americilor de către europeni. A fost numit mult timp „descoperitorul” Lumii Noi, deşi vikingii, precum Leif Eriksson, vizitaseră America de Nord cu cinci secole mai devreme.

Călătoriile lui Columb peste ocean au fost finanţate de Ferdinand II şi Isabela I, monarhii catolici de Aragon, Castilia şi Leon din Spania. A început plin de speranţă şi de ambiţie, o ambiţie satisfăcută în parte de titlul de amiral al mărilor şi oceanelor, conferit în aprilie 1492, şi de înscrierea sa în Cartea Privilegiilor (un raport al titlurilor şi posesiunilor sale); cu toate acestea, a murit dezamăgit.

Perioada cuprinsă între aniversarea a patru sute de ani de la realizările lui Columb, în 1892-1893, şi a cinci sute de ani, în 1992, a fost martora multor progrese referitoare la cunoaşterea lui Columb. În anii 1990 au apărut numeroase cărţi despre Columb, iar descoperirile arheologilor şi ale antropologilor le-au completat pe cele ale navigatorilor şi istoricilor. Aceste străduinţe au dat naştere la dezbateri aprinse. Abordarea şi interpretarea faptelor a prilejuit, de asemenea, o divergenţă majoră. Vechea interpretare proeuropeană a lăsat locul alteia, generată de perspectiva nativilor americani.

Conform vechii interpretări, descoperirea Americilor a fost un mare triumf, unul în care Columb a jucat rolul unui erou, înfăptuind patru mari călătorii, cu scopul de a aduce mari beneficii materiale Spaniei şi altor ţări europene şi de a deschide calea coloniştilor europeni.

Perspectiva mai recentă s-a concentrat în schimb pe latura distructivă a cuceririi europene, punând în evidenţă, de pildă, impactul dezastruos pe care l-a avut comerţul cu sclavi şi ravagiile făcute de bolile importate asupra localnicilor din regiunea Caraibilor şi de pe continentele americane. Triumfalismul s-a diminuat corespunzător, iar imaginea eroică a lui Columb a fost înlocuită de mulţi autori cu aceea a unuiom extrem de slab. Deşi această a doua percepţie nu pune la îndoială sinceritatea lui Columb sau calităţile sale de navigator, ea îi refuză ostentativ locul de onoare. Activişti politici de toate felurile au intervenit în dezbatere, împiedicând pe mai departe reconcilierea acestor puncte de vedere divergente.

Începuturile carierei şi pregătirea primei călătorii

Nu se ştiu prea multe despre anii copilăriei lui Columb. Marea majoritate a cercetătorilor, citând testamentul lui Columb din 1498 şi documentele de arhivă din Genova şi Savona, afirmă că s-a născut în Genova într-o familie creştină; cu toate acestea, s-a susţinut că ar fi fost evreu convertit sau că s-ar fi născut în Spania, în Portugalia sau în altă parte.

Columb era fiul cel mare al lui Domenico Colombo, un neguţător genovez de lână, şi al Susannei Fontanarossa, soţia lui. Cariera sa de marinar a început în marina comercială portugheză. După ce a scăpat cu viaţă în 1476 dintr-un naufragiu la Capul St.Vincent, în cel mai sud-vestic punct al Portugaliei, s-a stabilit la Lisabona împreună cu fratele său, Bartolomeu. Amândoi erau angajaţi ca desenatori de hărţi, dar Columb era în primul rând navigator profesionist. În 1477 a navigat în Islanda şi Irlanda cu marina comercială, iar în 1478 cumpăra zahăr din Madeira ca agent pentru firma genoveză Centurioni.

În 1479 a întâlnit-o pe Felipa Perestrello e Moniz, descendentă a unei nobile familii portugheze scăpătate, şi în acelaşi an s-a căsătorit cu ea. Fiul lor, Diego, s-a născut în 1480. Felipa a murit în 1485, iar Columb s-a însurat cu Beatriz Enríquez de Harana din Córdoba, cu care a avut un al doilea fiu, Ferdinand.

Între 1482 şi 1485, Columb a făcut comerţ de-a lungul Guineei şi a Coastei de Aur din vestul Africii tropicale şi a întreprins cel puţin o călătorie Ia fortăreaţa portugheză din Săo Jorge da Mina, îmbogăţindu-şi pe parcurs cunoştinţele despre navigaţia portugheză şi despre sistemul vânturilor din apele Atlanticului.

În 1484, Columb a încercat să obţină ajutorul regelui Joao II al Portugaliei pentru o traversare a Atlanticului, dar a fost refuzat. În 1486, Columb s-a stabilit în Spania, solicitând sprijinul regelui Ferdinand şi al reginei Isabela. După cel puţin două eşecuri, în ianuarie 1492 a obţinut în sfârşit susţinerea regală. Succesul s-a datorat mai cu seamă intervenţiilor trezorierului Spaniei, Luis de Santangel, şi ale fraţilor franciscani din La Rábida, de lângă Huelva, la care Columb petrecuse toată vara anului 1491. Juan Pérez din La Rábida fusese unul din confesorii reginei şi poate că el i-a obţinut audienţa decisivă.

Misionariatul creştin şi fervoarea antimusulmană, puterea Castiliei şi a Aragonului, teama de Portugalia, patima aurului, dorinţa de aventură, speranţa unor cuceriri şi nevoia niciodată satisfăcută a Europei de mirodenii şi plante pentru gătit, conservare sau tratamente medicale, toate la un loc au contribuit la explozia de entuziasm care a lansat prima călătorie.

Columb luase parte la asediul Granadei, ultima redută maură care a căzut în stăpânirea Spaniei (2 ianuarie 1492), şi tocmai se întorcea din Granada către La Rábida când a fost rechemat la curtea Spaniei pentru vitala audienţă regală. Căderea Granadei a produs o adevărată euforie printre creştinii spanioli şi a dat un impuls puternic proiectului unei victorii depline asupra lumii islamice, chiar dacă indirect, prin ocolirea Pământului. Un asalt direct către Orient se putea dovedi dificil, deoarece Imperiul Otoman şi alte state islamice din regiune se consolidaseră într-un ritm care ameninţa monarhiile creştine. Puterile islamice închiseseră efectiv drumurile ţării către est şi împiedicau în bună măsură accesul spre căile maritime din sudul Mării Roşii.

În scrisoarea care prefaţează jurnalul primei sale călătorii, amiralul evocă în culorivii propriile speranţe legate de cucerirea necredincioşilor, de victoria creştinătăţii, de descoperirea drumului către vest şi de alianţa creştină: „… şi l-am văzut pe regele maur ieşind pe porţile oraşului şi sărutând mâinile regeşti ale Înălţimii Voastre… şi Înălţimea Voastră, ca un creştin catolic… a hotărât să mă trimită pe mine, Cristofor Columb, în numitele părţi din India ca să-i cunosc pe acei prinţi şi pe acei oameni şi acele ţinuturi… şi felul în care să-i fac să se convertească la sfânta noastră credinţă şi mi-aţi poruncit să nu călătoresc pe uscat către răsărit pe unde se obişnuieşte, ci s-o iau spre apus, pe unde până în ziua de azi nu se ştie sigur dacă a mai trecut cineva; prin urmare, alungând toţi evreii de pe domeniile voastre tot în luna ianuarie, Înălţimea Voastră mi-a poruncit să merg, cu o flotă îndestulătoare, în numitele părţi din India, şi mi-a oferit mari recompense şi m-a înnobilat în aşa fel încât de atunci înainte să mă numesc „Don” şi să fiu Mare Amiral al Mărilor şi Oceanelor şi vicerege şi guvernator pe viaţă al insulelor şi al continentului pe care le voi descoperi… şi ca fiul meu cel mare să-mi moştenească demnităţile şi tot aşa din generaţie în generaţie în vecii vecilor”.

Prin urmare, erau implicate în această aventură tot felul de interese care se reduceau în esenţă la încercarea de a găsi o rută către bogatul pământ al Chitaiului (China), către India şi către legendarele insule din răsărit, pline cu aur şi mirodenii, navigând spre apus peste ceea ce se presupunea a fi o simplă mare.

Columb însuşi spera să se ridice astfel deasupra condiţiei sale umile, să adune averi pentru familia sa şi să intre în rândurile nobilimii spaniole. Într-o manieră asemănătoare, dar pe un plan mai înalt, monarhii catolici sperau ca o astfel de întreprindere să le confere un statut superior în rândul monarhiilor Europei, şi mai ales în faţa rivalului lor principal, Portugalia. Ulterior, în alianţă cu papa Alexandru VI Borgia (1492-1503), puteau nădăjdui să preia conducerea războiului creştin împotriva necredincioşilor.

Pe un plan încă şi mai înalt ca stil de gândire, fraţii franciscani se pregăteau pentru sfârşitul apropiat al lumii, după cum credeau că fusese profeţit în Apocalipsa după Ioan. Conform acestei viziuni escatologice, creştinătatea avea să recucerească Ierusalimul şi să instaleze un împărat creştin în Ţara Sfântă ca o condiţie preliminară pentru venirea şi înfrângerea Anticristului, convertirea la creştinism a întregii rase umane şi Judecata de Apoi. Franciscanii, şi nu numai ei, sperau ca drumul spre apus planificat de Columb să ajute la finanţarea unei cruciade în Ţara Sfântă care putea fi întărită sau coordonată cu atacuri ale Preotului Ioan, legendarul conducător despre care se credea că trăieşte în teritoriile situate la răsărit de necredincioşi. împăratul din Chitai, căruia europenii îi spuneau Marele Han al Hoardei de Aur, avea să fi fost el însuşi atras spre creştinism şi Columb a purtat cu sine o scrisoare de prietenie pe care i-o adresase regele Spaniei. În sfârşit, se ştia că exploratorul portughez Bartolomeo Diaz avansase spre sud de-a lungul coastei Africii de Vest, dincolo de Sâo Jorge da Mina, în încercarea de a găsi un drum maritim spre est către India şi China. Or, nu trebuia să i se îngăduie portughezului să găsească primul drumul spre Indii.

Prima călătorie

Prima calatorie

Corăbiile din prima călătorie – Niña, Pinta şi Santa Maria – au fost construite la Palos, pe râul Tinto din Spania. Consorţiul constituit de un înalt funcţionar al trezoreriei regale şi format în principal din bancheri genovezi şi florentini din Sevilla a oferit cel puţin 1 140 000 de maravedís pentru reuşita expediţiei, Columb furnizând peste o treime din sumă din partea regelui şi a reginei. Regina Isabela nu a fost nevoită să-şi amaneteze bijuteriile (după cum susţinea legenda inventată de Bartolomeu de Las Casas în sec. XVI).

Mica flotă a pornit în călătorie pe 3 august 1492. Geniul de navigator al amiralului s-a manifestat din prima clipă, căci a ales un traseu spre sud către Insulele Canare, dincolo de nord-vestul Africii, în loc să navigheze către vest spre Azore. Alizeele care predominau în insulele Azore zădărniciseră încercările anterioare de a naviga către apus, dar, odată ajunse în Canare, cele trei corăbii puteau profita de vânturile de nord-est, sperând că se vor putea bizui la întoarcere pe vânturile de vest.

După aproape o lună petrecută în Canare, corăbiile au plecat din San Sebastián de la Gomera pe 6 septembrie. În câteva rânduri, în septembrie şi la începutul lui octombrie, marinarii au zărit vegetaţie plutitoare şi diferite soiuri de păsări, semn că pământul nu era foarte departe. Pe 10 octombrie, echipajul a început să-şi piardă răbdarea, plângându-se că în scurt timp vânturile potrivnice şi lipsa proviziilor aveau să-i împiedice să se mai întoarcă acasă. Columb le-a liniştit temerile, cel puţin pe moment, şi pe 12 octombrie cei de pe Pinta au zărit pământ (deşi Columb, aflat pe Niña, a susţinut că el îl văzuse primul). Locul primei acostări din Caraibe este subiectul unor mari dispute, dar astăzi San Salvador sau insula Watling sunt preferate în comparaţie cu Samana Cay, Rum Cay, Plana Cay sau insulele Turks şi Caicos.

În afară de răgazul necesar arborării însemnelor regale, Columb a petrecut acolo puţin timp, grăbit fiind să avanseze spre Cipango sau Cipangu (Japonia). A crezut că a descoperit Cipango în Cuba, unde a acostat pe 28 octombrie, dar la 1 noiembrie a ajuns la concluzia că era de fapt ţara Chitai, deşi nu văzuse încă dovada existenţei marilor oraşe. Astfel, pe 5 decembrie a luat-o înapoi către sud-est, în căutarea oraşului legendar Zaiton, ratând, prin această decizie, singura şansă de a pune piciorul pe teritoriul Floridei.

Vânturile potrivnice au purtat flota către o insulă pe care localnicii taino o numeau Ayti (Haiti); pe 6 decembrie, Columb a rebotezat-o La Isla Española sau Hispaniola. Se pare că el luase Hispaniola drept Cipango sau, dacă nu Cipango, atunci poate drept una dintre legendarele insule bogate de unde flota regelui Solomon aducea la Ierusalim, la fiecare trei ani, aur, pietre preţioase şi mirodenii; se mai gândise poate că insula avea legătură cu regatul biblic din Saba. Columb a descoperit acolo suficiente bogăţii şi aur ca să-l salveze de ridicol la întoarcerea în Spania. Cu ajutorul unui cacic taino (şef al indienilor) pe nume Guacanagari, a ridicat o fortificaţie pe coasta nordică a insulei, numind-o La Navidad, şi a lăsat 39 de oameni să o păzească până la întoarcerea sa. Avarierea accidentală a corăbiei Santa María a oferit cherestea şi provizii suplimentare pentru garnizoană.

Pe 16 ianuarie 1493, Columb a plecat înapoi în Spania cu cele două corăbii rămase. Călătoria de întoarcere a fost un coşmar. Vânturile de vest i-au purtat înapoi către casă, dar la mijlocul lui februarie o furtună teribilă aproape a înghiţit flota. Niña a fost nevoită să acosteze la Santa Maria, în Azore, unde Columb a condus apoi un pelerinaj de recunoştinţă la biserica Sfintei Fecioare; cu toate acestea, autorităţile portugheze i-au ţinut o vreme în închisoare. După redobândirea libertăţii, Columb a navigat mai departe, prin furtuni, iar corabia avariată a acostat cu mare dificultate în portul Lisabonei. Acolo a fost nevoit să dea o serie de răspunsuri pentru regele Joao II. Din această cauză, Columb a fost bănuit de colaborare cu duşmanii Spaniei şi întoarcerea sa la Palos pe 15 martie a fost umbrită de suspiciuni.

În această primă călătorie, Columb a avut de înfruntat multe situaţii contradictorii pe care nu le-a putut înlătura, în ciuda tuturor străduinţelor. Prima şi poate cea mai dureroasă dintre toate consta în faptul că văditele sale înclinaţii religioase sau chiar mistice erau incompatibile cu realităţile comerţului, ale concurenţei şi ale colonizării. Columb n-a recunoscut niciodată deschis existenţa acestei discrepanţe şi de aceea a fost incapabil să o acopere. Amiralul adoptase, de asemenea, o solemnitate religioasă şi o conducere autocratică fapt ce i-a atras mulţi duşmani.

Cu toate acestea, Columb se arătase hotărât să aducă la întoarcere pentru suveranii săi şi pentru sine corăbiile încărcate cu bogăţii şi pradă umană, ceea ce era de nerealizat fără jafuri, răpiri şi tot felul de alte acte de violenţă, mai ales pe Hispaniola. Deşi a ţinut sub control unele excese, această turnură a faptelor a subminat baza morală a acţiunilor sale şi mai ales pretenţia că „descoperirile” sale ar reprezenta voinţa divină. În plus, la curtea Spaniei au fost resuscitate îndoielile latente privitoare la loialitatea străinului Columb şi chiar unii dintre însoţitorii săi i-au devenit adversari. Căpitanul Pinzón s-a opus traseului pe când flota ajungea în Bahamas, iar mai târziu a navigat cu Pinta departe de Cuba. Columb, care a pornit în căutarea lui pe 21 noiembrie, nu a reuşit să-l întâlnească din nou decât pe 6 ianuarie. La capătul călătoriei de întoarcere, Pintaa intrat în port la Bayona, separat de Columb şi de Niña. Dacă Pinzón n-ar fi murit la puţin timp după întoarcere, comanda lui Columb în a doua călătorie poate n-ar mai fi fost atât de sigură. În orice caz, familia lui Pinzón i-a devenit rivală în privinţa recompenselor.

A doua şi a treia călătorie

A doua calatorie

Aurul, papagalii, mirodeniile şi sclavii pe care Columb le-a pus în faţa suveranilor săi la Barcelona i-au convins pe toţi de necesitatea grabnică a unei a doua călătorii. Columb se afla acum la apogeul popularităţii şi a pornit din Cádiz pe 25 septembrie 1493, în fruntea a cel puţin 17 corăbii. Colonizarea şi evanghelizarea creştină erau, de data aceasta, incluse explicit în planul expediţiei, împreună cu el îmbarcându-se grupuri întregi de preoţi. Prezenţa a cca 1 300 de oameni remuneraţi, a 200 de contributori particulari şi a unei mici trupe de cavalerie sunt mărturii privind nivelul de aşteptare pe care îl trezea această expediţie.

Navigând din nou prin Gomera spre Insulele Canare, flota a urmat un traseu mai sudic decât la prima călătorie şi a ajuns în Dominica, în Antile, pe 3 noiembrie. După ce au zărit Insulele Virgine, au intrat în golful Samaná în Hispaniola pe 23 noiembrie. Michele de Cuneo, profund impresionat de această revenire fără greş, a afirmat că „de când Genova e Genova, nu s-a născut vreodată un bărbat atât de talentat şi de priceput în navigaţie ca numitul lord amiral”.

Patru zile mai târziu, o expediţie a descoperit cu groază că fortăreaţa fusese distrusă şi oamenii, ucişi. Era un semn clar că rezistenţa localnicilor taino se înteţise. Au fost construite rapid mai multe zone fortificate, inclusiv un oraş, întemeiat pe 2 ianuarie şi botezat La Isabela, în onoarea reginei. Pe 2 februarie, Antonio de Torres a părăsit La Isabela cu 12 corăbii, ceva aur, mirodenii, papagali şi sclavi (dintre care majoritatea au murit pe drum), precum şi cu veştile proaste despre Navidad şi cu destule plângeri referitoare la metodele de guvernare ale lui Columb.

În timp ce Torres înainta către Spania, doi dintre subordonaţii lui Columb, Alonso de Ojeda şi Pedro Margarit, s-au răzbunat pentru masacrul de la Navidad şi au luat o mulţime de sclavi. În luna martie, Columb a explorat valea Cibao (despre care se bănuia că e sursa de aur a insulei) şi a înfiinţat acolo fortăreaţa San Tomas. Apoi, la sfârşitul lunii aprilie, a ridicat ancora cu Niña şi cu alte două corăbii, pentru a explora coasta cubaneză şi a descoperi aur în Jamaica, dar a putut să constate că Hispaniola era cea mai promiţătoare. Amiralul a tras concluzia că Hispaniola nu era alta decât Saba, ţinutul evocat în Biblie, iar Cuba nu putea fi decât Chitai. Pe 12 iunie 1494, Columb a stăruit ca oamenii să jure acest lucru – un indiciu că intenţiona să-i convingă pe suverani că ajunsese în China, deşi nu toţi cei din preajma sa erau de aceeaşi părere. Anul următor a început o cucerire îndârjită a Hispaniolei, devastând aşezările localnicilor. Există dovezi, mai ales în evocările unui preot, Bernardo Buil, că metodele lui Columb erau foarte aspre.

A treia calatorie

Amiralul a plecat din La Isabela către Spania pe 10 martie 1496, lăsând colonia în grija fraţilor săi, Bartolomeu şi Diego. Ajuns la Cádiz pe 11 iunie, a trimis fără întârziere planurile unei a treia expediţii către suveranii care se aflau la Burgos. Spania era atunci în război cu Franţa şi avea nevoie să-şi cumpere şi să-şi păstreze alianţele; în plus, beneficiile din a doua călătorie nu reuşeau să acopere investiţiile. Portugalia era în continuare o ameninţare, deşi cele două naţiuni îşi împărţiseră Atlanticul în mod convenabil prin Tratatul de la Tordesillas (7 iunie 1494). Conform tratatului, Spania putea lua în stăpânire tot ce se întindea la vest de linia trasată de la un pol la altul, lungă de 370 de leghe – cca 1 910 km -, la vest de Insulele Capului Verde, în vreme ce Portugalia putea pretinde teritoriul de la est de linie; dar ce era de făcut cu cealaltă parte a lumii, unde vestul se întâlneşte cu estul?

La antipozi exista poate un continent încă nedescoperit; cui i s-ar acorda în această situaţie încrederea unei noi delimitări? Ferdinand şi Isabella au luat aşadar hotărârea prudentă de a face o nouă investiţie. Pe 30 mai 1498, au ridicat ancora din Sanlucar de Barrameda şase corăbii – trei pline cu exploratori şi trei cu provizii pentru colonia din Hispaniola. Era evident de data aceasta că exploratorul Columb aspira deopotrivă să câştige mari recompense şi să înfigă cu putere steagul Spaniei în pământurile descoperite.

Comori a găsit cu siguranţă, dar nu de genul celor pe care le aşteptau sponsorii săi. Ţelul său era să exploreze regiunea aflată la sud de ţinuturile deja descoperite, în speranţa de a găsi o trecere din Cuba (Chitaiul său) spre India şi, poate, spre continentul necunoscut de la antipozi. Pe 21 iunie, vasele cu provizii au părăsit Gomera spre Hispaniola, în timp ce exploratorii s-au îndreptat spre sud către Insulele Capului Verde.

Columb a început traversarea Atlanticului pe 4 iulie din insula Săo Tiago a Capului Verde. A descoperit principiul variaţiei busolei (diferenţa în orice punct al suprafeţei Pământului între direcţia nordului magnetic şi a nordului geografic), de care a ţinut seama în mod magistral pe traseul dintre insula Margarita şi Hispaniola, în partea de final a călătoriei, observând totodată, deşi fără să o înţeleagă corect, rotaţia diurnă a stelei polare (Polaris).

După ce a poposit la Trinidad (numit astfel după Sfânta Treime a cărei protecţie o invocase pentru călătorie), Columb a intrat în golful Paria şi a arborat steagul spaniol în peninsula Paria din Venezuela. A trimis caravela El Correo spre sud să cerceteze gurile Rio Grande (un braţ nordic al deltei fluviului Orinoco) şi la 15 august şi-a dat seama, după torenţii puternici de apă dulce care se vărsau în golful Paria, că descoperise un alt continent, – „o altă lume”.

N-a găsit trecerea spre India şi nici minele de aur ale regelui Solomon pe care, conform lecturilor sale şi celor ale suveranilor săi, se aştepta să le găsească la aceste coordonate, iar la întoarcerea la Hispaniola nu a făcut decât descoperiri dezastruoase. Atât localnicii taino cât şi imigranţii europeni au suferit din plin sub conducerealui Bartolomeu şi a lui Diego Columb. În urma unei rebeliuni a primarului din La Isabela, Francisco Roldan, fraţii Columb au cerut ajutor la curtea Spaniei şi, deşi Columb a încercat să reinstaureze ordinea (în principal prin condamnări la spânzurătoare), şeful justiţiei spaniole, Franciscode Bobadilla, a fost trimis în colonie cu misiunea regală de a investiga plângerile.

E dificil de explicat din ce cauză s-au produs tulburările. Raportul lui Columb pentru suveranii săi din a doua călătorie, preluat de Torres şi cunoscut prin urmare ca Memorandumul lui Torres, vorbeşte despre boli, aprovizionare defectuoasă, localnici nesupuşi şi hidalgos (nobili) turbulenţi. E posibil ca aceste probleme să se fi agravat cu timpul, dar familia Columb trebuie să fi fost măcar în parte răspunzătoare, de vreme ce intenţiona să-i trimită pe localnicii taino ca sclavi în Europa ori să-i oblige să extragă aur din Hispaniola. În sistemul original de producţie a aurului instituit de Columb, conducătorii locali erau obligaţi să livreze o anumită cantitate de aur pe cap de locuitor. Adelantado (guvernatorul) Bartolomeu Columb a înlocuit însă această metodă laxă cu un sistem de exploatare directă, condus de spaniolii aflaţi în graţiile sale, şi a provocat astfel o mare nemulţumire în rândurile spaniolilor defavorizaţi şi ale conducătorilor indigeni. Sosind în Hispaniola, Bobadilla a guvernat împotriva familiei Columb. I-a închis în lanţuri pe Columb şi pe fraţii săi, expediindu-i fără întârziere în Spania pe corabia La Gorda, care a ajuns la Cadiz la sfârşitul lui octombrie 1500.

În timpul acestei călătorii de întoarcere, Columb a compus o lungă scrisoare către suverani, care rămâne una dintre cele mai extraordinare pe care le-a scris vreodată şi una dintre cele mai bogate în informaţii. O parte din exaltarea aproape mistică se datorează poate umilinţelor pe care le-a îndurat (şi la care a adăugat el însuşi altele, interzicându-i căpitanului de pe La Gorda să-i scoată lanţurile pe parcursul călătoriei), o alta fiind provocată poate de insomniile sale prelungite, de durerile de ochi şi de o formă de artrită reumatoidă care i-au grăbit moartea.

Totuşi, multe dintre cele consemnate în scrisoare par să-i fi exprimat convingerile nealterate. Se pare că amiralul Columb avea încredere deplină în propriile capacităţi de navigaţie, în simţul său de marinar, în ochii săi şi în lecturile sale. El a afirmat bunăoară că, apropiindu-se de Trinidad şi de peninsula Paria, a atins de fapt regiunea periferică a Paradisului terestru, deoarece rotaţia stelei polare i-a dat impresia că flota urca. Vremea devenise extrem de plăcută şi debitul de apă dulce în golful Paria era, după cum văzuse, enorm. Toate acestea nu puteau avea decât o singură explicaţie, şi anume că urcaseră spre înălţimile temperate ale Paradisului terestru, înălţimi de pe care râurile din Paradis se vărsau în mare. Columb găsise toate aceste indicii ale regiunilor din marginea Paradisului terestru în textele foarte răspândite în epocă. Potrivit aprecierilor sale, ajunsese aproape de tărâmurile pline de aur care se întindeau în apropierea Paradisului. Nu găsise încă aurul, ca să fie sigur, dar ştia unde se află. Speranţele lui Columb i-au permis astfel să-şi interpreteze descoperirile în termenii surselor biblice şi clasice şi într-o formă menită să fie înţeleasă de susţinătorii săi şi care să-i fie favorabilă.

Această scrisoare, aşa disperată cum era, i-a convins pe suverani că, deşi nu găsise încă bogăţiile promise, era totuşi destul de aproape de ele. Au ordonat prin urmare să fie eliberat şi i-au acordat o audienţă la Granada la sfârşitul lui decembrie 1500. Au admis că, deşi capacităţile sale de navigator şi explorator erau de neegalat, nu era guvernatorul cel mai potrivit, iar pe 3 septembrie 1501 l-au numit guvernator pe Nicolas de Ovando, în locul lui Bobadilla. Columb, deşi bolnav şi agasant, era totuşi o investiţie mai bună decât numeroşiiaventurieri şi profitori care fuseseră autorizaţi între timp să se măsoare cu el şi exista în continuare pericolul (dezvăluit în câteva dintre scrisorile din acea vreme) ca el să-şi ofere serviciile Genovei natale. În octombrie 1501, Columb a plecat la Sevilla să se pregătească pentru a patra şi ultima sa expediţie.

A patra călătorie şi ultimii ani ai lui Cristofor Columb

A patra calatorie

În iarna şi primăvara 1501-1502, Cristofor Columb a fost extrem de ocupat. Cele patru corăbii alese au fost cumpărate, pregătite şi echipate şi tot atunci au fost scrise cca 20 dintre scrisorile care s-au păstrat şi memoriile în care se disculpa faţă de acuzaţiile aduse de Bobadilla, sau în care insista şi mai mult asupra vecinătăţii Paradisului terestru şi a nevoii de a recuceri Ierusalimul. Columb a început să-şi spună, în scrisori, „Susţinătorul lui Christos”, şi să folosească o semnătură stranie şi mistică, niciodată explicată îndeajuns de mulţumitor. Cu aceste gânduri apăsătoare în minte, a început să scrie Cartea Privilegiilor, care cuprindea titlurile şi pretenţiile financiare ale familiei Columb, şi apocaliptica sa Carte a Profeţiilor, care conţine câteva pasaje biblice.

Prima compilaţie pare o explicaţie foarte ciudată pentru cea de a doua, la vremea lor fiind însă strâns legate în mintea amiralului. El era pesemne încredinţat că misiunea sa beneficiază de o îndrumare divină. De aceea aspiraţiile sale spirituale sporeau pe măsură ce ameninţările faţă de cele personale se înteţeau. În vâltoarea tuturor acestor eforturi şi întâmplări, Columb a plecat din Cadiz, pe 9 mai 1502, în cea de-a patra călătorie.

Suveranii lui Columb îşi pierduseră mare parte din încrederea avută în el şi multe indicii arată că l-au susţinut cu un fel de milă amestecată cu puţină speranţă. Cele patru corăbii contrastau puternic cu cele 30 care îi fuseseră puse la dispoziţie guvernatorului Ovando. Bolile i se agravau şi ostilitatea faţă de felul în care condusese Hispaniola nu se stinsese, aşa că Ferdinand şi Isabela i-au interzis să se mai întoarcă acolo. Avea să se mulţumească în schimb cu explorarea întreruptă a „celeilalte lumi” pe care o găsise către sud în cea de-a treia călătorie, cu scopul de a descoperi aur şi o trecătoare spre India.

Columb se aştepta să-l întâlnească pe navigatorul portughez Vasco da Gama şi suveranii i-au sugerat o purtare curtenitoare în cazul unei astfel de întâlniri, un alt semn, probabil, că nu aveau încredere totală în el. Aveau dreptate. A plecat din Gran Canaria în noaptea de 25 mai, a acostat în Martinica pe 15 iunie (după cea mai rapidă traversare din acele timpuri) şi a cerut permisiunea să intre pe 29 iunie în Santo Domingo, în Hispaniola. Abia după ce Ovando i-a refuzat intrarea a navigat mai departe către vest şi către sud. Din iulie până în septembrie 1502 a explorat coasta Jamaicăi, malul sudic al Cubei, Honduras şi Coasta Mosquito din Nicaragua. Curajoasa lui traversare a Caraibelor, care l-a purtat de la insula Bonacca dincolo de Capul Honduras pe 30 iulie, merită să stea pe picior de egalitate, ca dificultate, cu cea a traversării Atlanticului, amiralul fiind pe bună dreptate mândru de acest lucru.

Flota a continuat să meargă spre sud de-a lungul Costa Ricăi. Căutând în permanenţă o trecătoare, Columb a navigat de-a lungul lagunei Chiriqui (Panama) în octombrie, apoi, în căutare de aur, a explorat regiunea panameză Veragua (Veraguas), înfruntând vremea neprielnică. Ca să poată organiza promisa producţie de aur pe care urma să-l descopere acolo, amiralul a încercat în februarie 1503 să înfiinţeze un post comercial la Santa María de Belén, pe malul râului Belén (Bethlehem), sub comanda lui Bartolomeu Columb. Rezistenţa indienilor şi starea jalnică a corăbiilor sale (din care nu mai rămăseseră decât două, găurite în mod primejdios de un soi de moluşte numite „viermi de corabie”) l-au obligat să se întoarcă la Hispaniola.

În timpul acestei călătorii a suferit un nou dezastru. Împotriva comenzii lui Columb, cârmacii săi au îndreptat flota către nord mult prea devreme. Corăbiile n-au putut să parcurgă distanţa şi au eşuat pe coasta Jamaicăi. În iunie 1503, Columb şi echipajul său erau naufragiaţi. Columb sperase, aşa cum le-a spus suveranilor săi, că „această călătorie grea şi plină de dificultăţi avea poate să se dovedească a fi cea mai nobilă”; a fost, de fapt, cea mai dezamăgitoare dintre toate şi cea mai lipsită de noroc. În explorările sale, flota a ratat descoperirea Pacificului (de-a curmezişul istmului Panama) şi n-a reuşit să stabilească contacte cu populaţia maya din Yucatán, în zonele cele mai înguste ale continentului. Doi dintre oamenii săi, Diego Méndez şi Bartolomeo Fieschi, căpitani ai corăbiilor distruse La Capitana şi Vizcaíno, au plecat pe 17 iulie într-o canoe să caute ajutor pentru naufragiaţi; cu toate că au reuşit să traverseze 720 km în plin ocean până la Hispaniola, Ovando nu s-a grăbit deloc să le ofere ajutorul cerut.

Între timp, amiralul a făcut încă o dată dovada perspicacităţii sale, prezicând corect o eclipsă de lună cu ajutorul tablelor astronomice, ceea ce i-a convins pe localnicii înspăimântaţi să le ofere mâncare; salvatorii au sosit de abia în iunie 1504, iar Columb şi oamenii săi au ajuns la Hispaniola pe 13 august. Pe 7 noiembrie, Columb a navigat înapoi la Sanlúcar şi a găsit-o pe regina Isabela, principalul său susţinător, pe moarte, dictându-şi testamentul.

Columb a afirmat dintotdeauna că a descoperit adevăratele Indii şi China, în ciuda dovezilor tot mai numeroase că nu făcuse asta. Poate că el credea cu adevărat că fusese acolo; în orice caz, contestarea Lumii Noi de către ceilalţi i-a zădărnicit ambiţiile de înnobilare şi îmbogăţire, ştirbindu-i reputaţia. Columb a fost respins de tovarăşii săi şi de viitorii colonişti, ceea ce arată că a judecat mereu greşit ambiţiile şi poate sentimentele celor cu care a navigat. Această situaţie s-a dovedit dăunătoare pentru majoritatea speranţelor sale. Ar fi totuşi greşit să presupunem că amiralul Columb şi-a petrecut ultimii doi ani din viaţă numai în boală, sărăcie şi uitare. Fiul său, Diego, avea o poziţie bună la curte şi el însuşi trăia la Sevilla într-un oarecare confort. „Zecimea” sa din zăcămintele de aur din Hispaniola, garantată în 1493, i-a oferit un venit substanţial (din care bancherii săi genovezi îi permiteau să retragă) şi una dintre puţinele corăbii plecate din Hispaniola care a scăpat de uragan în 1502 (când Bobadilla s-a înecat) era chiar aceea care transporta aurul lui Columb.

S-a simţit totuşi folosit şi dispreţuit, anii din urmă fiind umbriţi, atât pentru el, cât şi pentru regele Ferdinand, de constantele sale cereri de reabilitare. Columb a mers pe urmele curţii de la Segovia la Salamanca şi la Valladolid, tot încercând să obţină o audienţă. Ştia că viaţa i se apropia de sfârşit şi în august 1505 a început să-şi redacteze testamentul.

In ciuda invaliditatii avansate provocate de artrita reumatoida si de tulburarile mintale (sau poate din cauza acestora din urma), Columb a plecat in luna mai a anului 1502 intr-o calatorie catre Lumea Noua. El era bolnav si s-a izolat in cabina lui in cea mai mare parte a voiajului. Starea sa a fost agravata de lipsa alimentelor de care ar fi avut nevoie, dar si de furtuni, de naufragiu, de revolta echipajului si de izolarea, vreme de un an, in Jamaica. In plus, el era cuprins de amaraciunea faptului ca acum axistau si alti exploratori ce o pornisera catre apus pe „marile lui” si care acostau pe „insulele lui”, lipsindu-l de noi descoperiri.

El marturisea sarcastic in jurnalul sau: „Pe atunci, toti mi-au luat planurile in ras; acum pana si croitorii vor sa faca desccoperiri”.

Intorcandu-se pentru ultima data in Spania, in anul 1504, a trebuit sa fie purtat pe brate pentru a cobori pe mal. Corpul i se umflase semnificativ, in special de la piept in jos, fapt ce i-a facut pe medicii vremii sa-l diagnosticheze cu „hidropizie cardiaca” din cauza valvelor cardiace afectate de sifilis. Tintuit la pat, Columb a rezistat pana pe data de 20 mai 1506. In final, a fost chemat un preot, s-a tinut o slujba, iar in prezenta prietenilor si a rudelor, marele explorator a primit ultima binecuvantare. Apoi inima lui a incetat sa mai bata – o inima care, in opinia medicilor contemporani, a fost afectata mai degraba de febra reumatica decat de sifilis.

Printr-o ironie potrivita, cadavrul lui Columb a calatorit aproape la fel de mult ca insusi navigatorul. Inmormantat initial la Biserica San Francisco din Valladolid, trupul sau a fost mutat in 1513, la cererea fiului sau, Diego, intr-o capela a manastirii Santa Maria de Las Cuevas din Sevilla. Apoi, in anul 1542, osemintele sale, impreuna cu cele ale fiului sau, au fost transportate in sicrie de plumb la Santo Domingo si inhumate in fata inaltului altar al catedralei. In anul 1795, cand Santo Domingo a fost retrocedat francezilor, ramasitele pamantesti ale lui Columb au fost mutate la Havana. Dupa ce Cuba si-a castigat independenta, Columb a fost dus in Spania si inmormantat intr-un monument modern din Catedrala din Sevilla.

Insa in 1877, cand casa parohiala a Catedralei Santo Domingo a suferit lucrari de largire, s-a descoperit un sicriu de plumb, purtand la ambele capete inscriptia „CCA„, probabil de la Cristobal Colon Almirante. Oare Columb nu fusese niciodata transportat la Havana si in Spania?

Istoricii actuali sunt convinsi ca ramasitele autentice ale lui Cristofor Columb se afla se afla sub monumentul sau din Catedrala Santo Domingo.

sursa: Charles Panati, Cartea sfarsiturilor, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2005, p.361-364