Conventia de la Montreux (20 IULIE 1936) si aplicarea in criza ucraineana

Conventia de la Montreux – Efectele juridice – 20 Iulie 1936

Conventia de la Montreux a reprezentat un instrument diplomatic important în evoluţia dreptului internaţional. Acordul statelor s-a bazat pe un real spirit de armonizare a intereselor politice şi economice într-un cadru conciliant.

La 10 aprilie 1936 guvernul Turciei a trimis o notă oficială semnatarilor Convenţiei de la Lausanne, invitând statele să participe la negocieri pentru o nouă reglementare a statutului strâmtorilor, în condiţiile garantării securităţii şi inviolabilităţii teritoriului statului turc şi pentru dezvoltarea constantă a navigaţiei comerciale între Marea Mediterană şi Marea Neagră.

Aplicarea Conventiei de la Montreux

La Montreux, la deschiderea lucrărilor (22 iunie), Nicolae Titulescu a propus pe S.M.Bruce, reprezentantul Australiei, şi pe Nicolae Politis, ministrul plenipotenţiar al Greciei la Paris, ca preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al conferinţei, iar ca preşedinte de onoare pe M. Motta, şeful departamentului politic federal al Elveţiei. În discursul rostit în aceeaşi zi, el a accentuat importanţa vitală a strâmtorilor pentru securitatea României, menţionând că acţiunea Turciei va găsi toată înţelegerea şi sprijinul cuvenit din partea delegaţiei ţării noastre. Diplomatul român releva semnificaţia majoră a procedurii adoptate de guvernul de la Ankara, care respecta legislaţia internaţională şi conchidea: „Dar gestul Turciei cere şi o răsplată. Să ne examinăm fiecare interesele. Să ne apărăm fiecare în această conferinţă, cu energie, interesele noastre naţionale. Dar să nu uităm că atunci când o ţară care a făcut din respectarea actualei ordini teritoriale din Europa şi din mijloacele care asigură această ordine însăşi baza politicii sale externe, prezintă în anumite domenii cereri raţionale şi nu găseşte înţelegerea pe care o caută, s-ar putea să se dea o lovitură serioasă credinţei în sistemul adoptării legilor pe calea consimţământului reciproc”.

În textul Convenţiei sunt inserate „Reguli generale pentru tranzitarea strâmtorilor internaţionale: navele de război, navele auxiliare, aeronavele militare şi auxiliare beligerante îşi pot exercita dreptul de trecere prin, pe sub sau pe deasupra strâmtorilor internaţionale neutre şi a rutelor de circulaţie arhipelagice recunoscute de dreptul internaţional general; neutralitatea statului riveran unei strâmtori internaţionale nu este încălcată de trecerea în tranzit a navelor de război, navelor auxiliare, aeronavelor militare şi auxiliare beligerante şi nici de trecerea inofensivă a vaselor de război sau auxiliare beligerante prin acest loc; neutralitatea unui stat arhipelagic nu este încălcată de exercitarea dreptului de trecere arhipelagică a navelor de război, navelor auxiliare, a aeronavelor militare sau auxiliare beligerante; navele de război, navele auxiliare, aeronavele militare şi auxiliare neutre pot executa dreptul de trecere prin, pe sub sau pe deasupra strâmtorilor internaţionale şi prin apele arhipelagice ale beligeranţilor conform dreptului internaţional general; ca măsură de precauţie, statul neutru trebuie să informeze statul beligerant, în intervalul de timp pe care îl doreşte, cu privire la dreptul său de trecere”.

Din redactarea textelor Convenţiei de la Montreux rezulta că interesele României, mai ales acelea care decurgeau din tratatele de asistenţă, erau respectate, că identitatea scopurilor urmărite de acţiunile politice în interesul păcii facilita respectarea intereselor româneşti prin încheierea de acorduri de securitate suplimentare.

Conventia de la Montreux – 1936 a conferit Turciei dreptul de a militariza zona strâmtorilor (BOSFOR, DARDANELE) în situaţie de conflict armat.

Conventia de la Montreux

Nicolae Titulescu aprecia, în cadrul conferinţei diplomatice de la Montreux „Dacă ţara mea a acordat o încredere nelimitată loialităţii Turciei, ea nu face decât să execute testamentul domnitorului Ştefan cel Mare, care în secolul al XVI-lea spunea pe patul său de moarte: „Dacă veţi fi vreodată nevoiţi să cădeţi la învoială cu vreunul din duşmanii voştri, alegeţi-i pe turci, pentru că ei sunt cei mai cinstiţi”. Ne este cu atât mai uşor să cădem de acord astăzi cu Turcia, dat fiind că ea nu este duşmana noastră ci, dimpotrivă, o prietenă pe a cărei fidelitate punem temei”.

Marele diplomat român, în timpul Conferinţei de la Montreux, a ridicat chestiunea regimului Comisiei europene a Dunării.

În anul 1936 existau două Comisii ale Dunării: una numită Comisia internaţională, creată prin tratatele de pace, în anul 1921, cu sediul la Viena; cealaltă, numită Comisia europeană, creată prin Tratatul de la Paris, în 1856, cu sediul la Galaţi.

România considera necesară suprimarea celei de-a doua Comisii, căci ea reprezenta o instituţie anacronică, care exercita un control teritorial străin de neacceptat, organismul internaţional răspunzând cel mai puţin scopurilor pentru care a fost creat.

România nu contesta caracterul internaţional al Dunării. În afara atribuţiilor care ţin de competenţa teritorială şi care trebuia să treacă asupra statului român se avea în vedere ca această Comisie internaţională a Dunării, cu sediul la Viena, să-şi extindă competenţa până la gurile fluviului.

Se punea problema unificării regimului Dunării, căci nici un fluviu internaţional din lume nu era supus unui regim de supraveghere exercitat de două comisii . Într-un interviu acordat ziarului „LE TEMPS”, 10 iulie 1936, Nicolae Titulescu afirma: „Dunărea străbate, printre alte ţări, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia. România reclamă dreptul de a fi trataţi pe picior de egalitate, în ce priveşte regimul Dunării, cu austriecii, cehoslovacii, ungurii şi iugoslavii. A accepta, ca români, restricţii de suveranitate cu privire la aceeaşi Dunăre doar pentru motivul că în trecut nu îndrăznea nimeni să impună vreo servitudine Austro-Ungariei pentru că era mare putere, pe când noi eram siliţi să acceptăm, acum aproape o sută de ani, condiţiile impuse de către marile puteri pentru a primi dreptul de a deschide ochii la lumina zilei ca stat naţional, este un act potrivnic demnităţii româneşti, pe care nimeni, dar nimeni în ţara mea, nu ar putea să-l accepte”.

Comisia europeană a Dunării se confrunta cu mari dificultăţi financiare. Trebuind multă vreme să facă faţă unor cheltuieli care nu mai corespundeau cu veniturile produse de taxele de navigaţie, aceste taxe au trebuit, după reînceperea lucrărilor – întrerupte sau neglijate în timpul primului război mondial –, să fie considerabil mărite. Lucrările tehnice, impuse ca o necesitate de înnisiparea continuă, au înghiţit sume foarte mari, pe care produsul taxelor nu mai putea să le acopere. Împrumuturile din tezaurul public sau de la diferite bănci particulare nu mai puteau fi rambursate.

Scăderea extraordinară a traficului maritim, expresie fidelă a haosului şi marasmului economic european după primul război mondial, făcea să crească tot mai mult deruta materială în care se afla Comisia europeană a Dunării.

Ajutorul guvernelor riverane Dunării a devenit foarte greu de obţinut, cu excepţia celui dat de Guvernul român, care, interesat în mod deosebit de executarea lucrărilor şi ale cărui interese economice vitale erau serios ameninţate, a fost întotdeauna gata să accepte cele mai mari sacrificii pentru a nu risca să vadă ţara ameninţată de blocarea, mereu ameninţătoare, mereu posibilă, a ieşirii la mare.

În aceste împrejurări, Guvernul român putea să proclame în mod diplomatic că nu accepta să se prăbuşească singurul său debuşeu fluvial important la Marea Neagră, pivotul existenţei sale economice.

Scopul creării Comisiei europene a Dunării, în anul 1856, a fost de a se îngriji „de lucrările de la gurile fluviului şi din părţile învecinate”. Dar o dată cu aceste lucrări tehnice comisia primea şi o sarcină administrativă privind navigaţia. Reglementarea de ordin tehnic comporta sancţionarea contravenţiilor şi de aici până la crearea unui regim juridic sancţionator n-a mai fost decât un pas.

Organele sale erau recrutate printre cetăţenii străini sau români aflaţi la ordinele exclusive ale comisiei. Un agent a fost pus în fruntea portului Sulina, declarat port internaţional, şi un altul în fruntea inspecţiei navigaţiei pe tot cursul fluviului până la Brăila.

Fiecare dintre ce doi agenţi – căpitan de port sau inspector al navigaţiei – avea competenţă administrativă şi dreptul de jurisdicţie.

Ei constatau singuri sau ajutaţi de agenţii lor contravenţiile, întocmeau procesele-verbale, citau martorii, judecau în primă instanţă şi dădeau hotărâri în numele Comisiei europene.

Aceste hotărâri era susceptibile de apel în faţa Comisiei europene, care era în acelaşi timp instanţă de apel şi Curte de casaţie. Ele nu puteau fi niciodată atacate în faţa instanţelor ţării.

Cei doi agenţi ai comisiei aveau competenţa să judece cauze penale şi să condamne fie pe comandantul vasului, fie pe pilotul lui, fie pe amândoi la o amendă oarecare, aveau dreptul extraordinar, nerecunoscut de nici o altă instituţie din lume, de a include în amendă o sumă pentru pagubele cauzate lucrărilor şi instalaţiilor aparţinând comisiei.

Concesiile care au fost cerute de Comisia europeană: scutirea de taxe pentru timbru, de taxe fiscale la bănci, de taxe pentru serviciu municipal efectiv prestat; libertate vamală pentru toate mărfurile importante pentru comisie, pentru membrii şi funcţionarii ei; inviolabilitatea domiciliului funcţionarilor, inviolabilitatea personală a agenţilor săi; scutiri de taxe pentru poştă, telegraf şi telefoane – erau distructive în planul activităţilor comerciale ale statului român.

Puterile care alcătuiau Comisia europeană aveau dreptul de a întreţine servicii staţionare însărcinate să garanteze, la nevoie cu forţa armată, executarea hotărârilor luate.

Comisia europeană avea propriul său cod civil intern.

Toate aceste prerogative se exercitau pe teritoriul unei Românii suverane.

Situaţia juridică a României interbelice, rezultat al jertfelor din timpul marelui război şi al tratatelor de pace numai era compatibilă cu un regim creat\ pentru Principatele Dunărene din anul 1856.

Justiţia românească, organizată pentru a apăra drepturile a 20.000.000 de locuitori putea să garanteze, în mod imparţial, drepturile de navigaţie ale vapoarelor pe Dunăre.

Guvernul român îşi propunea să înceapă, pe cale legală, prin note adresate guvernelor interesate, demersurile necesare în vederea suprimării Comisiei europene.

Procedând astfel, guvernul României nu întreprindea o acţiune de revizuire, deoarece, conform articolului 7 al Convenţiei de Statut al Comisiei Dunării – 1921, cele patru guverne, (al Franţei, al Regatului Unit, al Italiei, şi cel al României) aveau dreptul de a elimina împuternicirile Comisiei europene, prin încheierea unui acord în acest sens. Se impunea extinderea competenţei Comisiei internaţionale a Dunării cu sediul la Viena.

În acest mod ţările reprezentate la Comisia europeană puteau păstra o serie de drepturi în calitatea de state membre ale Comisiei internaţionale de la Viena – 1921, în aceleaşi condiţii ca statele riverane fluviului Dunărea.

Noul regim al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, statuat în cadrul Convenţiei de la Montreux, atrăgea după sine suprimarea Comisiunii europene a Dunării.

România nu tolera ca Turcia să-şi câştige suveranitatea asupra strâmtorilor, iar ea să rămână supusă unei suveranităţi internaţionale privind transporturile navale pe Dunăre.

Arătând regimul de capitulaţiuni la care România era supusă, Nicolae Titulescu cerea trecerea asupra României a atributelor teritoriale şi unificarea regimului Dunării printr-o singură comisie – Comisia Internaţională de la Viena – 1921.

Marele diplomat român releva într-un interviu acordat ziarului „Universul” în anul 1936, „Vreau tratate de asistenţă care să ne asigure hotarele, dar ştim că nimic nu ni le poate chezăşui mai bine ca forţa noastră militară. Dacă am realizat statul unitar român, trebuie să consolidăm instrumentul destinat să-l apere şi care este armata. Vreau pacea. Pentru acestea ne trebuie alianţe şi amiciţii cu toate popoarele, fără deosebire. Declar că oricine garantează hotarele României şi pe acelea ale aliaţilor noştri este aliatul nostru de drept. Securitatea este o realitate ce consta în asocierea statelor şi organizaţiilor împotriva unor dezastre umanitare (ecologice)”.

Romania și bătălia pentru hegemonie la Marea Neagra în lumina Convenției de la Montreux

Expansiunea SUA la Marea Neagra, blocata de Conventia de la Montreux

Transformările continue din zona Marii Negre a condus in ultimii ani la reaprinderea unei discuții mai vechi referitoare la necesitatea reactualizării, in noul context geopolitic, a Convenției de la Montreux, document semnat la 21 iulie 1936 care reglementează in prezent echilibrului de forte la Marea Neagra.

Acest document, ce iși face efectele de mai bine de 75 de ani, limitează dreptul navelor de război de a trece prin strâmtorile Marii Negre, dar stabilește în același timp și regimul de navigație a navelor comerciale. Conventia de la Montreux a fost invocata in ultimii ani in special in probleme militare si de securitate iar timpul războiului dintre Rusia si Georgia, din august 2008, Moscova a acuzat ca navele SUA care transportau ajutor umanitar pentru georgieni ca ar încalcă prevederile Convenției. Vasele de război ale statelor din afara bazinul Marii Negre cu o greutate mai mare de 10.000 de tone nu pot intra in acest spațiu. In cazul in care mai multe nave ale aceleiași tari intra in Marea Neagra, tonajul lor total nu trebuie sa depăsească 45.000 de tone. Mai mult, submarinele trebuie sa navigheze numai la suprafață. Odată cu aderarea României si Bulgariei la Alianța Nord-Atlantica si Uniunea Europeana in ultima decada si sporirea influentei celor doua state in acest spațiu se pune întrebarea daca acest document nu ar trebui modificat. In ciuda faptului ca deja jumătate din cele șase state sunt deja membre NATO (Romania, Bulgaria si Turcia) iar Georgia iși dorește sa primească cat se poate de curând „road map-ul” care sa o duca in structurile Alianței, Marea Neagra inclina balanța puterii spre acest bloc militar. Poziția încă de forța a Rusiei in acest spațiu si noua abordare a liderului ucrainean cu veleități proruse, Victor Ianukovici, fac ca statutul Marii Negre să rămână încă indecis. Din aceasta ecuație nu poate fi exclusa Turcia care nu dorește doar să rămână doar sub umbrela NATO și începe să își arate tot mai des pretențiile de jucător de prim rang, nu numai ca putere regionala in zona Marii Negre, ci mai ales ca jucător extrem de abil la confluenta a doua lumi – Europa si Asia.

Scurt istoric din izvoare diplomatice

Despre cele doua strâmtori in cauza – Bosfor si Dardanele – fostul sef al diplomației romane Nicolae Titulescu obișnuia să spună ca sunt „inima Turciei”, dar in acelasi timp si „plămânii României”. El opina ca in acest caz cele doua organe vitale nu pot functiona decat intr-un corp comun si ca „simpla intelepciune dicteaza celor doua natiuni sa formeze un intreg”. In ciuda acestor vorbe frumoase, atitudinea Romaniei era in acele vremuri mult mai rezervata vizavi de aceasta decizie unilaterala a Turciei de a remilitariza in 1936 cele doua stramtori. Acest fapt reprezenta abandonarea articolul 23 al Conventiei de la Lausanne din 1923 semnata de Turcia dupa primul razboi mondial prin care cele doua stramtori era declarate libere. Graba in care a dorit Turcia sa rezolve problema a fost determinata in special de remilitarizarea zonei Renaniei de catre Germania lui Hitler, fapt ce contravenea dreptului international si calca in picioare prevederile Tratatului de la Versailles din 1919, dar si Tratatul de la Locarno din 1925 care stipula ca Renania va ramane demilitarizata permanent, oferindu-se astfel o zona tampon de-a lungul Rinului pentru Franta. Ca Romania nu privea cu ochi buni aceasta remilitarizare a stramtorilor de catre Turcia este un fapt elocvent desprins din memoriile diplomatului si fost premier Constantin Argetoianu care in 18 iunie 1936 (cu circa o luna inaintea semnarii noului document – n.a.) nota: “mi-a mai spus (Titulescu -na.) ca inchiderea Stramtorilor este un dezastru pentru noi, ca turcii au facut-o din ordinul rusilor (suntem doar toti aliati sinceri, am observat eu) ca la Montreux nu mai e nimic de facut decat de salvat forma (aceasta eterna forma care acopera neantul si permite celor indrazneti sa-si realizeze toate dezideratele”.

Tatonari pontice

Dar nu numai Argetoianu noteaza aceasta angoasa a Romaniei vizavi de modificarile aduse regimului stramtorilor pe care Turcia le avea in vizor. O colectie de documente (Romania – Turcia,  relatii diplomatice, vol.1, 1923-1938) recent publicate de Directia Arhive Diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe (MAE) demonstreaza ca Bucurestii nu era tocmai de acord cu aceasta propunere a Ankarei, ci voiau o solutie negociata cu partenerii din Mica Intelegere, alianta prin care Romania se alatura Cehoslovaciei si Iugoslaviei in incercarea de a  contrabalansa revizionismul maghiar si nu numai. Practic, semnarea acestei conventii maritime a pus si ea umarul la dezintegrarea acestei aliante.

La 10 aprilie 1936, Nicolae Titulescu trimitea catre Ministerul Afacerilor Straine de la Bucuresti o telegrama prin care dadea o serie de indicatii conform carora trimisul extraordinar si plenipotentiar al Romania la Ankara la acea vreme, Eugen Filloti, ar fi trebuit sa discute cu partea turca problema remilitatizarii stramtorilor: „Ca raspuns la telegrama Dvs. 684, Rog a vedea pe Tevfik Rustu Aras (minstrul turc de Externe -n.a.) si a-i spune ca sunt adanc indurerat de comunicarea sa (reinarmarea stramtorilor – n.a.). Nu voiesc sa vorbesc pentru moment de fond, ci numai de procedeu. Deja la Londra  Tevfik Rustu Aras a procedat fata de mine intr-un chip pe careu voiesc sa-l judec aci, punandu-ma la curent cu cele ce voia sa faca la Consiliul Societatii Natiunilor, in momentul in care incepea sedinta, atunci cand Iugoslavia discutase chestiunea in ajun.  Tevfik Rustu Aras, in vizita de despartirea ce mi-a facut la Londra, mi-a comunicat ca va inscrie chestiunea inarmarii Stramtorilor la ordinea de zi a intrunirii de la 4 mai, la Belgrad. Procedeul intrebuintat azi de Tevfik Rustu Aras este contrariul propriei sale propuneri. El pune Romania si statele Micii Intelegeri in cea mai grea situatie pentru apararea drepturilor lor fata de Austria, Ungaria si Bulgaria. Ce sorti de izbanda pot sa mai aiba cererile noastre fata de aceste state cand chiar unul dintre aliatii nostri, bazandu-se pe consideratii de securitate si onoare, cere schibarea regimului militar existent. Fac un calduros apel catre  Tevfik Rustu Aras sa amane orice demers pana la discutarea chestiunii la 4 mai, la Belgrad. Nu se poate refuza unui aliat o asemenea cerere, mai ales cand chestiunea est inscrisa pe ordinea de zi. Astept raspuns urgent”, scria Titulescu pentru Filloti. Acestadin urma a procedat asa cum i s-a cerut de la Bucuresti, numai ca ministrul  Tevfik Rustu Aras i-a raspuns ca nu i se poate satisface dorinta, „deoarece demersul si momentul facerii lui sunt stabilite de Consiliul de Ministrii, aprobat de partidul guvernamental si de Presedinteie Republicii, astfel incat ministrul Afacerilor Straine (respectiv Tevfik Rustu Aras -n.a.) nu poate intarzia executarea stricta a mandatului primit”.

Ceea ce este la fel de important este ca in 21 iulie 1936, in aceeasi zi in care se semneaza Conventia de la Montreux, tot in aceasta localitate elvetiana, Romania parafeaza Pactul de Asistenta Mutuala cu URSS. Documentul a fost elaborat de Nicolae Titulescu sub presiunea unor amenintari venite din partea omologului sau Maxim Litvinov care i-ar fi spus ca in cazul in care Romania nu ia atitudine in legatura cu ascensiunea extremei drepte in Romania pe fondul remilitatizarii Renaniei, Rusia va reanexa Basarabia „pentru ca facem (noi, romanii -n.a.) politica germana”. Acesta nu si-a mai facut efectul doarece la numai 40 de zile distanta, Titulescu avea sa fie inlaturat din guvernul Tatarascu.

Inconstienta Ucrainei, avantajul Rusiei

Revenind la o data mai apropiata, perioada razboiului rece a insemnat o oaza de liniste in ceea ce priveste eventual situatii militare tensionate in bazinul Marii Negre, realitate datorata in special acestei Conventii de la Montreux. Dupa prabusirea fostei Uniunii Sovietice la inceputul anilor ’90, se poate afirma ca o mare putere contemporana, Rusia, si doua puteri regionale, Ucraina si Turcia, isi construiesc conceptiile strategice, politice si economice tinand cont de aceasta mare si de spatiul adiacent ei. In aceasta triada, prin prisma parteneriatului strategic cu SUA, Romania a inceput o campanie diplomatica imprumutata parca de la Turcia care se traduce prin „zero probleme cu vecinii”. Este adevarat, intr-o varianta proprie cu nuantele si adaugirile aferente. Daca cu Bulgaria si Georgia, Bucurestii pastreaza relatii si interese comune stranse, in toamna acestui an, seful diplomatiei romane a avut o vizita la Kiev in urma caruia acesta a declarat recent, in cadrul unei intalniri informale cu presa, ca a avut o primire buna „de sus pana jos”.

Chiar daca in relatia bilaterala Romania-Ucraina s-a inregistrat o usoara incalzire, in ceea ce priveste jocul la Marea Neagra, Ucraina a dat un semnal extrem de important care practic ii anuleaza orice speranta de aderare la NATO. Prin semnarea unei prelungiri pe 25 de ani a intelegerii ruso-ucrainene ce tine de stationarea flote ruse in porturile ucrainene din Crimeea de la Sevastopol si Feodosia. Pe langa aceasta, Ucraina a permis servicii speciale rusesti FSB sa revina la Sevastopol pentru a asigura securizarea acestei obiectiv. In ciuda unei promisiuni de la reducere a pretului gazelor cu circa 30% de la 330 de dolari la 230 de dolari pe metru cub de gaze, Ucraina a incheiat anul 2011 platind un pret de circa 400 de dolari, fapt ce a pus practic capat unei asa-zise „luni de miere” dintre Ucraina si Rusia, autoritatile de la Kiev dorind in prezent sa actioneze in judecata Rusia. Moscova se apara insa cu intelegerile bilaterale privind pretul si volumul gazelor rusesti semnate inca de pe vremea premierului Iulia Timosenko.

Controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, care fac legătura între Mediterana şi Marea Neagră, este un subiect sensibil cel puţin începând din secolul al XVII-lea, fiind reglementat de-a lungul timpului prin diverse acorduri, în funcţie de alianţele internaţionale în vigoare la momentul respectiv. Problema a avut dintotdeauna o importanţă vitală pentru Rusia, care are porturi ce nu sunt blocate de gheţuri iarna, pe coasta nordică a Mării Negre şi în special în peninsula Crimeea.

Conventia de la Montreux, unul dintre cele mai vechi acorduri internaţionale aflate în vigoare şi în prezent, plasează strâmtoarea Bosfor sub controlul militar al Turciei, în timp ce anterior fusese sub control internaţional. Convenţia autorizează libera trecere a navelor prin strâmtoare, însă limitează numărul şi dimensiunile acestora. Documentul limitează de asemenea, în cazul navelor militare, durata prezenţei lor în zonă.

În general, vasele de război ale ţărilor din afara regiunii cu o greutate mai mare de 10.000 de tone nu pot intra în Marea Neagră. În cazul în care mai multe vase ale aceleiaşi ţări intră în Marea Neagră, tonajul lor total nu trebuie să depăşească 45.000 de tone. În plus, submarinele trebuie să navigheze la suprafaţă.

Condiţiile se modifică dacă Turcia, ţară membră NATO din 1952, este în stare de război. În acest caz, Turcia poate impune restricţii circulaţiei navelor de război.

Vasele ţărilor din exteriorul regiunii nu pot rămâne în Marea Neagră mai mult de 21 de zile consecutiv. Portavioanele nu au acces, iar statele care trimit vase în Marea Neagră trebuie să îşi anunţe în avans Turciei intenţiile.

Accesul în Marea Neagră a căpătat o nouă semnificaţie de la dezmembrarea blocului sovietic, în anii ’90. Anterior, toate ţările riverane, cu excepţia Turciei, aparţineau acestui bloc. În prezent, două dintre ele – România şi Bulgaria – sunt membre ale Uniunii Europene şi NATO. Ucraina, care găzduieşte în portul Sevastopol Flota rusă din Marea Neagră, aspira la un moment dat să adere la NATO, ca şi Georgia.

Pe de altă parte, în timpul intervenţiei americane din Irak, Turcia a refuzat să permită celei mai mari puteri mondiale, aliat al său, să îi tranziteze teritoriul pentru a transporta materiale necesare războiului din Irak.

Ţările care au ratificat Convenţia de la Montreux în 1936 sunt Turcia, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică, România, Bulgaria, Grecia, Germania, Japonia şi Iugoslavia. Italia a ratificat-o în 1938, iar Japonia s-a retras din ea după al Doilea Război Mondial. Statele Unite nu au ratificat Convenţia, dar în general au acceptat să îi respecte dispoziţiile.

Transformarile continue din zona Marii Negre a condus in ultimii ani la reaprinderea unei discutii mai vechi referitoare la necesitatea reactualizarii, in noul context geopolitic, a Conventiei de la Montreux, document semnat la 21 iulie 1936 care reglementeza in prezent echilibrului de forte la Marea Neagra.

Acest document, ce isi face efectele de mai bine de 75 de ani, limiteaza dreptul vaselor de razboi de a trece prin stramtorile Marii Negre, dar stabileste in acelasi timp si regimul de navigatie a navelor comerciale. Conventia de la Montreux a fost invocata in ultimii ani in special in probleme militare si de securitate iar timpul razboiului dintre Rusia si Georgia, din august 2008, Moscova a acuzat ca navele SUA care transportau ajutor umanitar pentru georgieni ca ar incalca prevederile Conventiei. (extras din prima parte)

Tandem economico- militar

Romania, ca nou aspirant in balanta echilibrului de putere de la Marea Neagra face un joc interesant prin cele doua parteneriate strategice pe care le-a semnat in 2011, asigurandu-si astfel sprijinul a doi parteneri extrem de importanti – SUA si Turcia. Daca pe relatia cu Washingtonul, diplomatia romana a reusit cel mai important moment din istoria sa moderna in asigurarea securitatii tarii prin acceptarea  instalarii elementelor scutului antiracheta american, Bucurestii au reusit sa aduca la maturitate si relatii cu Ankara, semnand de asemenea un parteneriat strategic care vizeaza in principal domeniul economic. Cu toate ca interesele SUA ar fi sa incerce schimbarea echilibrului de forte la Marea Neagra prin aducerea unor nave militare in regiune pentru a-si asigura securizarea rutelor energetice ce vin din zona Caucazului, Romania joaca alaturi de Turcia care nu isi doreste schimbarea status quo-ului, cel putin din punct de vedere militar chiar daca in plan economic Ankara ar dori sa schimbe anumite prevederi ale Conventiei de la Montreux care sa serveasca la o mai buna circulatie a navelor comerciale care intampina probleme in ceea ce priveste tranzitul aglomerat prin stramtorile Bosfor si Dardanele.

Tocmai din acest motiv la care se mai adauga si o componenta finaciara din taxe aferente, Turcia se pregateste sa construiasca un proiect megalomanic numit Canalul Istanbul. Acesta va avea o lungime de 50 de kilometri, o latime de 150 de metri si o adancime de 25 de metri si va permite tranzitul a pana la 160 de nave pe zi, inclusiv tancuri petroliere mari, anunta in primavara anului trecut premierul Recep Erdogan, citat de agentia Bloomberg. Numai planificarea acestuia va dura doi iar costurile sunt estimate la circa 10 miliarde de dolari. „Turcia are nevoie de un proiect magnific, nebunesc, pana in 2023″, a precizat Erdogan, referindu-se la cea de-a 100-a aniversare a declararii Republicii Turcia. Aceasta declaratie a venit sa intareasca proiectiile multor analisti internationali care vad in actuala guvernare a AKP  o reinviere a islamistului imperial al Turciei cunoscut drept „neo-Osmanism”. Acelasi lucru l- apreciat si liderul opozitiei din Turcia. Kemal Kilicdaroğlu (Partidul Republican – CHP) care a accentuat ca infatuarea nu isi are locul printre prioritatile Turciei. Potrivit ziarul turc Zaman,  Kemal Kilicdaroğlu a mai spus referitor la acest subiect ca acest proiect nu face decat sa imbogateasca grupurile economice care sustin formatiunea lui Erdogan.

Tabla de sah a energiei

In urma cu circa trei saptamani, presedintele Romaniei, Traian Basescu, si omologul sau turc, Abdullah Gul, semnau la Ankara declaratia pentru parteneriatul strategic dintre Romania si Turcia. “Am semnat astazi un parteneriat strategic intre Turcia si Romania, care fixeaza toate domeniile de maxim interes in relatia bilaterala. Am stabilit prin acest parteneriat cooperarea in politica externa, cooperarea in politica de securitate, si, in mod deosebit, in lupta antiterorista, am stabilit consolidarea cooperarii economice, lucru extrem de important, mai ales in aceasta perioada”, declara Basescu in Turcia. In aceeasi zi, presedintele roman declara intr-un interviu cotidianul turc  Zaman ca respinge ideea – invocata inclusiv de Ankara – de a aduce modificari Conventiei de la Montreux, incheiata in 1936, prin care Turciei i se acorda control asupra stramtorilor Bosfor si Dardanele, permitandu-i sa reglementeze activitatea militara in regiune. Acest fapt este demonstrat si de decizia Romaniei negociata cu SUA de a nu dori sa achizitioneze sistemul AEGIS, pentru dotarea celor doua fregate ale sale, fapt ce ar fi echivalat cu intarirea flotei romane la Marea Neagra, ci de a opta pentru amplasarea unor interceptori terestri in sudul Romaniei, in judetul Dolj in baza de la Deveselu.

Totodata, in timpul interventiei americane din Irak, Turcia a refuzat sa permita SUA, de altfel aliat al sau, sa ii tranziteze teritoriul pentru a transporta materiale necesare razboiului din Irak. Acest fapt, alaturi de sporirea apropierii militare dintre Romania si SUA prin construirea bazei militare de la Kogalniceanu si totodata prin discutii tot mai avansate vizavi de cumpararea de avioane F-16 de catre Bucuresti de la firma americana Lockheed Martin, autoritatile de la Ankara nu se simt deloc confortabil cu ascensiunea unui nou potential jucator sprijinit masiv de cea mai puternica armata a lumii. Jurnalistii publicatiei turce amintite mai scriu ca invocand preocupari in materie de mediu si potentialul pericol pe care petrolierele il pot reprezenta pentru stramtori si pentru orasele din jurul Marii Marmara, Turcia este de parere ca acordul, vechi de aproape trei sferturi de secol, trebuie sa fie modificat pentru a reflecta schimbarile aduse de vremurile actuale. Presedintele Basescu a ocolit extrem de abil comentariu jurnalistilor turci, expunand practic pozitia Romaniei care prin apartenenta la proiectele Nabucco si AGRI, dar si stat membru al UE, nu are interesul ca Turcia sa dicteze tot ce tine de rutele de transport energetice din Marea Neagra si sa creeze noi oportunitati de transport (vezi Canalul Istanbul – n.a) al petrolului si gazelor prin Marea Neagra.

Proiectii de viitor

Si asta nu numai din perspectiva Romaniei, dar Bucurestii sunt pusi in pozitia ingrata de a fi cap de pod pentru Uniunea Europeana in acesta zona care nu vede tocmai cu ochi buni o hegemonie de tip energetic a Turciei in regiune. Constructia celor doua terminale de gaz natural lichefiat pe malul Marii Negre din proiectul AGRI, unul la Kulevi in Georgia si celalalt la Constanta, in Romania, vor costa intre doua si cinci miliarde de euro si vor fi proiectate cu o capacitate maxima de opt miliarde de metri cubi de gaze. Practic, Romania este singura tara din UE care are deja un parteneriat strategic cu o tara la Marea Caspica, respectiv Azerbaidjan. “Cunoastem ingrijorarile Turciei. in opinia noastra, Conventia de la Montreux este un instrument juridic important pentru navigatie si trebuie respectat intocmai”, a spus  Basescu insistand in cadrul aceluiasi interviu ca transporturile sunt elementul cel mai important care trebuie luat in considerare intr-o lume tot mai globalizata. “Fara un transport eficient, de incredere, nu poate exista comert sau investitii internationale”, a subliniat Basescu.

Turcia nu are un interes direct in a vedea materialiat proiect AGRI care ar diminua din pozitia de monopol tranzitar energetic al Ankarei. Practic, vasele speciale incarcate cu gaz lichefiat (LNG) nu ar mai fi nevoite sa treaca prin cele doua stramtori pentru a ajunge in Europa, si ar putea traversa pe verticala Marea Neagra pe relatia Georgia-Romania si apoi spre Ungaria prin interconectorul Arad-Szeged. Concluzionand, intr-o perspectiva viitoare a amplicarii cursei pentru monopol energetic si rutelor si a resurselor din zona Caucazul, discutiile pentru refacerea echilibrului de putere la Marea Neagra si modificarea Conventiei de la Montreux vor fi amplicitate in perspectiva in care atat Turcia, cat si Rusia au inceput inzestrarea navala la Marea Neagra iar SUA, care nu a ratificat nici pana in prezent Conventia de la Montreux, face presiuni tot mai mari pentru Marea Neagra sa devina intr-adevar un „lac al NATO” care sa asigure o platforma de forta pentru accesul la bogata zona a Caucazului si inspre Asia Centrala.