Un armistițiu care oprește războiul și redeschide cea mai importantă arteră energetică a lumii. Dar programul nuclear iranian rămâne intact, 25 de miliarde de dolari urmează să fie deblocați, iar Israelul nu a semnat nimic. Acesta este acordul pe care Donald Trump l-a anunțat duminică seară. Un succes diplomatic sau o capitulare pragmatică?
Strâmtoarea se redeschide. Lumea respiră. Deocamdată.
Duminică seară, Donald Trump a scris pe Truth Social cateva cuvinte care au mișcat piețele globale mai mult decât orice discurs din ultimele luni: „The Deal with the Islamic Republic of Iran is now complete.” Brent a căzut imediat cu 4%, iar bursele asiatice au sărit. Navele din întreaga lume au primit, în fine, semnalul verde să repornească motoarele spre Golful Persic.
Timp de luni de zile, Strâmtoarea Hormuz a funcționat ca un garou aplicat pe jugulara energetică a planetei. Prin ea tranzitează aproximativ 20% din consumul global de petrol și volume semnificative de LNG. 3.200 de nave blocate în Strâmtoarea Hormuz au reprezentat o fotografie a crizei în forma ei cea mai crudă: containere, tancuri, vrachiere oprite într-o zonă de 54 de kilometri lățime, între Oman și Iran.
Acum, potrivit acordului-cadru semnat simbolic de premierul pakistanez Shehbaz Sharif și confirmat de Teheran, Strâmtoarea urmează să fie redeschisă vineri, o dată cu semnarea formală a memorandumului la Geneva. Blocada americană a porturilor iraniene se ridică. Operațiunile militare pe toate fronturile, inclusiv Liban, se opresc.
Pe hârtie, este o victorie. Dar hârtia are, ca de obicei, verso-ul greu de citit.
Ce a obținut Iranul: bani, timp și un program nuclear intact
Să citim acordul cu ochii Teheranului. Iranul primește deblocarea a 25 de miliarde de dolari din active înghețate. Primește ridicarea sancțiunilor americane, cel puțin parțial și condiționat. Primește o fereastră de 60 de zile de armistițiu în care să negocieze un acord mai amplu. Și, cel mai important, programul său nuclear rămâne, pentru moment, neatins.
Iranul a acumulat peste 400 kg de uraniu îmbogățit la puritate apropiată de gradul de armă. Soarta acestui stoc este amânată pentru negocierile din perioada de armistițiu. Un oficial iranian a declarat că varianta de lucru permite diluarea uraniului în interiorul Iranului, nu evacuarea lui. Washingtonul susține că acordul prevede dezasamblarea completă. Există deja o contradicție fundamentală în textul unui pact care nici nu a fost semnat încă oficial.
Cum remarcă și Matthew Miller, fost purtător de cuvânt al Departamentului de Stat în administrația Biden: Iranul a demonstrat lumii că poate lua economia globală ostatic și poate obține concesii din partea SUA. Este o lecție pe care nimeni nu ar fi trebuit să o predea.
Ce a obținut Trump: sfârşitul unui război nepopular și o victorie electorală urgentă
Războiul cu Iranul a devenit o povară politică internă pentru administrația Trump. Sondajele arătau frustrare masivă în rândul americanilor din cauza prețurilor la combustibili, iar alegerile de la mijlocul mandatului se apropie. Mii de morți, în majoritate iranieni și libanezi, de când forțele americane și israeliene au lovit Iranul pe 28 februarie.
Trump nu a ieșit din acest război cu capitularea Iranului. A ieșit cu un armistițiu care permite ambelor părți să declare victorie. Este o diplomație a ambiguității calculate, iar Trump o stăpânește cu o remarcabilă fluență tactică.
Reducerea prețului petrolului este imediat vizibilă și imediat politică. Benzina mai ieftină la pompă înainte de alegeri înseamnă capital electoral. Criza diesel în Africa subsahariană și presiunile pe lanțurile de aprovizionare globale vor fi și ele atenuate.
Israelul: actorul care nu a semnat și nu s-a angajat la nimic
Există un elefant strategic în camera acestui acord: Israelul. Netanyahu nu a fost parte la negocierile SUA-Iran. Israel a declarat că își rezervă libertatea de acțiune în Liban. Un atac israelian în Liban chiar în ziua încheierii acordului a atras critici atât din partea Iranului, cât și a lui Trump, care l-a descris pe Netanyahu drept „a very difficult guy„.
Acordul cere încetarea permanentă a operațiunilor militare pe toate fronturile, inclusiv Liban. Dar dacă Israelul continuă operațiunile, acordul riscă să se destrame înainte de semnarea formală de vineri. Iranul a făcut din Liban o condiție esențială. Hezbollah nu a semnat nimic.
Acesta este cel mai fragil punct al întregii construcții diplomatice.
Geopolitica strâmtorilor: un precedent cu consecințe globale
Criza Hormuz nu a fost doar o criză energetică. A fost un test al ordinii maritime globale. Taxa de tranzit în Malacca, tentativele de a controla strâmtorile strategice, bătălia pentru libertatea navigației: acestea sunt tendințele structurale ale deceniului. Iranul a demonstrat că un actor regional poate, prin controlul unui culoar de 54 km, să dicteze termenii pe scena globală.
Europa a înțeles și ea această lecție. Marea Britanie, Germania, Franța și Italia au emis o declarație comună cerând restaurarea toll-free freedom of navigation în Hormuz și avertizând că Iranul nu trebuie să dețină niciodată o armă nucleară. UE ridicase parțial sancțiunile împotriva Iranului anterior, dar acum Bruxelles-ul este în așteptare, condiționând pașii următori de etapele verificabile din negocierile nucleare.
Iar UAE, care tocmai a ieșit din OPEC, urmărește cu cel mai mare interes redeschiderea culoarelor comerciale din Golful Persic.
Ce urmează: 60 de zile pentru a construi sau a prăbuși
Acordul cadru nu este un tratat de pace. Este o pauză în care ambele tabere, împinse de epuizare și calcule electorale, au ales să respire. Urmează 60 de zile de negocieri intense pe dosarul nuclear, pe sancțiuni și pe dosarul regional. Senatul american, condus de voci ca Lindsey Graham, va supraveghea orice acord nuclear formal.
Prețul petrolului va reflecta în timp real evoluția negocierilor. Orice tensiune din Liban, orice ambiguitate pe dosarul nuclear, orice accident naval în Golful Persic poate repune presiunea pe Hormuz. Razboiul din Golful Persic nu s-a terminat. S-a întrerupt.
Industria maritimă globală, care a suportat luni de avariere a rutelor, creșteri ale primelor de asigurare și devieri costisitoare prin Capul Bunei Speranțe, are acum un orizont. Dar un orizont nu este o destinație. Navigatorii români prinși în Golful Persic știu mai bine decât oricine că distanța dintre un armistițiu și pacea reală se măsoară, adesea, în vieți.
Concluzie: Un acord real cu un preț amânat
Strâmtoarea Hormuz se redeschide. Aceasta este realitatea imediată și ea contează. Piețele reacționează, navele se mișcă, presiunea economică globală scade. Dar acordul lasă nerezolvată tocmai problema care a generat criza: programul nuclear iranian. Teheranul a câștigat timp, bani și recunoaștere. Washingtonul a câștigat liniște electorală. Lumea a câștigat câteva luni de respiro.
Riscul este că usurarea respiratiei să fie confundată cu vindecarea. Dosarul nuclear, amânat pentru negocieri ulterioare, va reveni pe masă cu și mai multă greutate. Cele 400 de kilograme de uraniu îmbogățit nu dispar prin semnătura de vineri de la Geneva.
Acordul este real. Prețul lui, integral, nu a fost plătit încă.