Securitatea energetica a Romaniei. Influentele Zonei Extinse a Marii Negre (serial)

Problema securităţii energetice reprezintă un element important în cadrul politicilor de securitate ale oricărui stat. Analiza asupra acestui segment al securităţii globale a unui stat este îngreunată de metodologia de lucru care trebuie să ţină cont de linia care deosebeşte securitatea economică, de conflictul specific negocierilor de interese în afaceri, ori de diferenţa dintre politica unei eficienţe maxime în afacerile cu petrol şi gaze şi ameninţarea la adresa securităţii energetice a unui alt stat.

Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe diverse. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea şi securitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspândirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămân o realitate a mediului de securitate actual ce impune dezvoltarea unor noi parteneriate, a unor noi forme de cooperare regională şi locală.

Problema resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora având un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare şi catalizare a forţelor.

Există păreri potrivit cărora nu se poate vorbi de mai multe securităţi după cum nu credem că există raporturi de excludere dintre diferitele niveluri sau sfere ale securităţii.

Extinderea semantică a termenului – securitate energetică, securitate economică, securitate regională, securitate ecologică etc. – fără să se ţină seama de acest fapt nu ar face decât să inducă un grad de confuzie şi neclarităţi în înţelegerea ameninţărilor dar şi în ceea ce priveşte soluţiile ce trebuiesc avute în vedere când se elaborează politicile de securitate. Există doar priorităţi în alegerea obiectivului – a tipului de ameninţare care trebuie combătută.

Securitatea energetică, de exemplu, este astăzi o prioritate pentru toţi actorii de pe scena vieţii internaţionale dar mai ales pentru cei cu resurse energetice precare. Problema energiei a devenit o prioritate şi după ce tot mai mulţi actori de pe scena internaţională au conştientizat faptul că energia reprezintă condiţia sine qua non pentru exercitarea puterii în economia politică internaţională şi că nici bogăţia sau securitatea nu pot fi realizate fără o aprovizionare sigură cu energie.

Mai mult decât atât tot mai mulţi actori ai mediului internaţional contemporan au constatat că energia poate fi folosită pe post de “armă” (soft power) în relaţiile dintre state. Din această perspectivă nu este de mirare faptul că, în ultima vreme, tot mai multe state au încadrat energia printre priorităţile politicilor și strategiilor de securitate naţională. Edificator în acest sens este că, chiar şi marii actori ai lumii de talia SUA, China sau Japonia au procedat la adoptarea de strategii naţionale de securitate energetică.

Acest lucru este conştientizat tot mai mult atât de oamenii politici cât şi de analiştii şi specialiştii în domeniul securităţii.

„Cred că în viitor energia va fi pentru state mai importantă decât apărarea în promovarea intereselor” afirma premierul britanic Tony Blair într-un discurs[1] rostit cu prilejul inaugurării gazoductului ce leagă Marea Britanie de Norvegia, iar preşedintele american George W. Bush considera, încă din anul 2000, că „politica energetică trebuie să devină o prioritate pentru politica externă americană”. Geopoliticianul şi analistul Michael Klare[2] consideră că, în viitorul nu prea îndepărtat, „armatele îşi vor redefini misiunile şi pe primul loc vor aşeza securitatea energetică”. În vocabularul strategilor, dar şi a politicienilor, a intrat sintagma – războiul energiei/resurselor.

 „Suntem obişnuiţi să gândim războiul dintre naţiuni în termeni clasici dar energia ar putea să devină o arma pentru cel care o are”[3] afirma senatorul american Richard Lugar[4] iar preşedintele Barack Obama afirma faptul că „independenţa energetică trebuie să fie elementul central în războiul contra terorismului”[5].

Importanţa energiei este conştientizată tot mai mult şi la nivelul conducerii politice româneşti. Astfel, în strategia energetică a Eomâniei[6], problema securizării transportului de energie este menţionată ca una dintre priorităţi.

Securitatea aprovizionării presupune printre altele diversificarea şi consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relaţiilor de colaborare cu ţările producătoare de hidrocarburi, precum şi cu cele de tranzit, diversificarea surselor de aprovizionare şi dezvoltarea rutelor de transport, încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a reduce riscurile de întrerupere a furnizării.

În politica externă a tuturor statelor, dar şi a actorilor non-statali, se vorbeşte tot mai mult de o diplomaţie a energiei aceasta devenind o prioritate. China, de exemplu, vorbeşte tot mai mult de nevoia de a aşeza în centrul relaţiilor pe care le dezvoltă cu statele din Africa şi America Latină de “diplomaţia energetică”. Energia a devenit o problemă pe agenda întâlnirilor pe care le au şefii de stat sau de guvern cu diverse prilejuri. În ultimii ani agenda Summit-ului G-8 a fost dominată de aspecte ţinând de energie fie că s-a referit la securitatea transporturilor de petrol şi gaze, fie că a fost vorba de accesul unor aşa-zise „rougue-states”[7] la energia nucleară.

Securitatea energetică nu este, în fapt, o problemă nouă atâta timp cât aceasta – indiferent daca a fost vorba de cărbune sau de petrol – a constituit un element cheie în potenţialul de putere al statelor în epoca modernă şi contemporană.

“Șocurile petroliere”[8] din a doua parte a secolului trecut , demonstrează că „problema energiei” apare ca prioritate pe agenda politică a statelor, după declanşarea celor două mari crize petroliere, cunoscute în literatura de specialitate. Din acest moment cercetarea fundamentală în domeniul studiilor de securitate dar şi cea aplicată în problema resurselor s-au concentrat pe energie, din toate punctele de vedere. Cu toate acestea se constată că în problema definirii şi conceptualizării în domeniul securităţii energetice, consensul este încă departe.

Totuși conceptul de securitate energetică nu are aceeaşi semnificație peste tot, fiind strâns legat de practica politică a diferiților actori. Unele state industrializate, importatoare de energie, pun în centrul definirii elementul „siguranţă a transportului”. Altele acordă prioritate, în definire, elementului comercial – preţul. OPEC[9] a introdus un element nou şi anume securitatea cererii („security of demand”[10]).

O bună definire a conceptului de securitate energetică, trebuie să se sprijine pe una sau alta din paradigmele cu care operează principalele şcoli din teoria relaţiilor internaţionale. În viziune realistă, aceasta ar putea fi văzută că o competiţie dintre consumatori în „cursa” aprovizionării cu resurse energetice. Nu sunt puţini analişti care prezintă, de exemplu, geopolitica energetică a Asiei Centrale ca pe o „tablă de şah” sau ca fiind „un mare joc”.

Federaţia Rusă şi marile sale companii din domeniul petrolului şi al gazelor sunt acuzate de o politică de forţă în relaţiile pe care le promovează cu partenerii consumatori de energie. Analiştii care asociază războiul purtat de SUA şi Marea Britanie cu Irakul, analizează politica de securitate energetică ale acestor ţări prin sintagma „imperialismul petrolului”. Din această perspectivă securitatea energetică a unui actor depinde de poziţia pe care acesta o are în „balanţa mondială” a resurselor. Observatorii şi analiştii acestor dispute se străduiesc să evalueze corect raportul de forţe dintre actori în diferite bazine energetice şi natura intereselor pe care le promovează pe o axă ce se întinde de la cooperare la conflictualitate. Michael T. Klare, un cunoscut analist şi geopolitician al resurselor, a lansat o nouă sintagmă – energo-fascismul, făcând o asemănare cu conceptul – islamo-fascismului, la modă în analizele consacrate războiului dus de SUA împotriva terorismului global promovat de organizaţia Al-Qaida. Acesta defineşte energo-fascismul drept militarizarea confruntării pentru a nu se diminua aprovizionarea cu petrol.

Analiza evenimentelor din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală pare să infirme tot mai mult paradigma realistă în proiectarea politicilor şi strategiilor de securitate. Robert M Cutler[11], prin folosirea paradigmei, cooperative energy security – crede în ideea că se poate asigura securitatea atât a producătorilor de energie cât şi a consumatorilor. De altfel sunt tot mai multe diplomaţii, mai ales a marilor consumatori, care îşi transmit semnale prin care îşi reafirmă faptul că nu vor folosi energia ca armă, sau nu vor face din cursa pentru energie un factor de rivalitate politică.

Viaţa internaţională s-a schimbat atât de mult în ultimele decenii încât a o mai observa şi analiza doar din perspectiva unei singure paradigme riscăm să obţinem o schemă simplistă şi fără relevanţă pentru evoluţiile reale din mediul internaţional.

Se apreciază că dacă astăzi s-ar opri aprovizionarea, SUA[12] ar avea în rezerva strategică de petrol, un volum de 115,600,000 m³, acestea asigurând aproximativ 60 de zile, cu un consum zilnic de aproximativ 1.900.000 m³. Realizarea unui climat de stabilitate şi securitate pentru „circulaţia” resurselor – prin conducte, nave petroliere, gazoducte, reţele energetice etc. – se impune cu atât mai mult cu cât s-a schimbat profund fizionomia ameninţărilor la adresa securităţii energetice a statelor.

România are atât interese economice, de nivel strategic, în zona caucaziană, această regiune având tendinţa de a deveni una de intersecţie a marilor puteri în viitor.