După ce, în mai-iunie 1940, Franța, principalul aliat al englezilor, se prăbușește rapid în fața ofensivei germane, Marea Britanie a ajuns să lupte singură împotriva lui Hitler. Mai mult, după intrarea Italiei în război, balanța de putere din Mediterană se schimbă, britanicii riscând să piardă controlul naval al regiunii. Împreună cu flota franceză, Marea Britanie nu ar fi avut probleme; însă aflată singură în fața flotelor Axei, situația devenea defavorabilă. În aceste condiții, reținând și că flota franceză era a patra cea mai mare flotă mondială, englezii s-au trezit în fața unei probleme ce trebuia rezolvată rapid: cum să prevină ca flota franceză să ajungă sub controlul german?
Atacul de la Mers-el-Kebir a deteriorat relațiile dintre Marea Britanie și Franța lui Pétain, dar și dintre Churchill și generalul de Gaulle, și încă reprezintă un punct sensibil în istoria relației dintre cele două state, căci a dus la moartea la 1300 de marinari francezi.
Situația s-a complicat și mai mult când, pe 20 iunie, mareșalul Pétain anunță că va încheia armistițiu separat cu Germania, încălcând astfel acordul cu Marea Britanie. Englezii, indignați oricum, s-au simțit amenințați mai ales din cauza clauzei nr. 8 a armistițiului, potrivit căreia toate navele franceze trebuuiau să revină în porturile țării, cu mențiunea că guvernul german declara solemn că nu are de gând să emită pretenții cu privire la flota franceză. Pentru britanici nici nu mai conta: era clar că, la un moment dat, germanii tot vor încerca să preia navele franceze. Pe de altă parte, amiralul Darlan îi promite lui Churchill, în data de 24 iunie, că nu va permite niciodată ca flota sa să ajungă în mâinile inamicului. Însă premierul britanic nu avea de gând să riște siguranța țării sale și chiar soarta acesteia în război pe baza unei simple promisiuni. În aceeași zi în care amiralul francez îi face această promisiue, la Londra se reunește consiliul de război pentru a discuta despre problema flotei franceze, care trebuia fie adusă sub control britanic, fie neutralizată. A doua zi, vice-amiralul Dudley North este trimis în Algeria pentru a discuta cu comandantul flotei franceze, care refuză ferm să-și predea navele britanicilor.
Flota franceză era dispersată în câteva porturi: unele nave se aflau în porturi franceze; altele se retrăseseră către porturi britanice sau controlate de britanici, precum Portsmouth și Alexandria; însă cea mai importantă parte a flotei era staționată la Mers-el-Kebir, în Algeria.
În aceste condiții, Churchill a trebuit să ia o decizie. Pe 27 iunie consiliul de război se întrunește din nou pentru a discuta despre Operațiunea Catapulta, stabilită pentru data de 3 iulie. Operațiunea nu a avut în vedere doar navele franceze staționate la Mers-el-Kebir, ci toate navele staționate în alte porturi decât cele franceze: cele din porturile britanice puteau fi capturate fără probleme; cele staționate în Africa de Vest nu reprezentau o problemă imediată, căci erau atent supravegheate, iar cele din Alexandria puteau fi neutralizate de către Amiralul Andrew Cunningham, staționat acolo. La Mers-el-Kebir situația era puțin mai complicată; se aflau aici cele mai importante nave ale flotei franceze, inclusiv cuirasatele Bretagne și Provence, șase distrugătoare, un transportor de avioane și două crucișătoare, Strasbourg și Dunkerque (cele mai puternice nave, mai rapide decât toate navele britanice cu excepția crucișătorului Hood). Această forță se afla sub comanda amiralului Marcel Gensoul, fidel Amiralului Darlan (comandantul suprem al Flotei) și noului guvern Pétain și un cunoscut anglofob. Ca atare, britanicii știau că va fi greu să negocieze cu acesta.
Guvernul britanic a hotărât să-i prezinte lui Gensoul un ultimatum cu 4 variante: fie navele franceze părăsesc portul alături de britanici și continuă lupta împotriva lui Hitler; fie navighează către un port britanic unde vor fi plasate sub control britanic; fie navighează către un port din Indiile de Vest sau America, unde să rămână până la sfârșitul războiului; în fine, dacă nu acceptă niciuna din aceste variante, lui Gensoul i s-a cerut să-și scufunde navele în termen de 6 ori, altfel va fi atacat.
Vice-amiralul James Sommerville a fost numit comandant al operațiunii și trimis la Mers-el-Kebir în fruntea unei flotile formate din crucișătorul Hood, cuirasatele Valiant și Resolution, portavonul Ark Royal, crucișătoarele miciArethusa și Enterprise și 11 distrugătoare. Lui Sommerville i s-a spus clar: fie asigură transferul flotei franceze sub comanda britanică, fie asigură, prin orice mijloace, neutralizarea (adică distrugerea) navelor.
Negocierile încep în dimineața de 3 iulie, când căpitanul Holland, cunoscător de limbă franceză, este trimis să discute cu Gensoul. Acesta, insultat că i-a fost trimis un ofițer de rang inferior, îl trimite la pe locotenentul Antoine Dufay să vorbească cu britanicul. Între timp, Gensoul și-a dat seama de forța navelor britanice aflate în apropierea portului și a realizat că ceea ce încearcă britanicii să facă este diplomație prin forță. Prin urmare, prima fază a negocierilor a eșuat, iar Holland, căruia francezii îi ordonă să părăsească portul, este nevoit să transmită ultimatumul lui Dufay (i se spusese să i-l dea direct lui Gensoul). Confruntat cu ultimatumul, amiralul francez ia legătura cu sediul Amiralității de la Toulon și, între timp, ordonă comandanților navelor din port să se pregătească pentru deplasare. Ca atare, Sommerville primește ordin de la Londra să mineze ieșirea din port pentru a bloca drumul francezilor, gest pe care Gensoul îl consideră agresiv.
Inițial, Gensoul le transmite englezilor că vor rezista oricărei încercări de capturare a flotei, dar negocierile vor continua până spre după-amiază, când amiralul francez acceptă, în final, să se întâlnească personal cu Holland. Între timp, de la Toulon a sosit răspunsul Amiralului Le Luc (care răspunde în locul lui Darlan): să rămână ferm pe poziții și să aștepte întâririle din vestul Mediteranei. E de reținut că Amiralitatea nu a primit mesajul ultimatumului în forma sa completă: lipsea varianta numărul trei, cea privind retragerea către apele americane, care ar fi fost favorabilă francezilor.
Mesajul lui Le Luc a fost interceptat de britanici și Churchill îi ordonă lui Sommerville să rezolve problema rapid (înainte ca francezii să primească întâriri), astfel că amiralul britanic îi transmite urgent lui Gensoul (la ora 17.15) că are 15 minute ca să accepte propunerile britanice, altfel va fi atacat. Cum francezii nu erau dispuși să dea înapoi, Holland s-a retras și, la scurtă vreme după ce părăsește portul, britanicii deschid focul.
Prima confruntare navală franco-britanică în 125 de ani
Lupta nu a fost egală: francezii nu erau pregătiți pentru un atac, iar forța britanică era superioară. Primele salve au lovit nava Bretange, care explodează și se scufundă (977 de morți). navele Provence, Dunkerque și Mogador au fost grav avariante. Nava Strasbourg, portavionul și 5 distrugătoare au încercat să evite minele și să părăsească portul, dar au fost interceptate și atacate, reușind însă să ajungă, în ziua următoare, în portul Toulon.
În atacul din 3 iulie, francezii au pierdut 1297 de oameni, britanicii doar doi (aviatori). Pentru englezi, operațiunea a fost un succes: deși nava Strasbourg și cinci distrugătoare nu au putut fi scufundate, restul flotei franceze a fost neutralizată.
Operațiunea Catapulta a fost un succes pentru britanici nu doar din punct de vedere militar, ci și diplomatic, ca dovadă a hotărârii britanice de a continua lupta și a forței sale, în condițiile în care cele mai multe guverne străine, inclusiv cel american, preconizau că britanicii vor ceda în curând în fața lui Hitler. Acest mesaj era direcționat cu precădere către Washington, care începând din vara lui 1940 va acorda sprijin oficial Marii Britanii (acordul Lend-Lease).
În toamna lui 1942, Amiralul Darlan a demonstrat că nu-i făcuse acea promisiune lui Churchill în van: când germanii au încercat să captureze flota franceză staționată la Toulon, Amiralul a ordonat fără ezitare sabordarea navelor. Câteva zile mai târziu, Darlan i-a trimis un mesaj lui Churchill, scriindu-i „Domnule Prim Ministru, mi-ați spus « Sper că nu veți ceda niciodată flota», iar eu v-am răspuns «Nici nu se pune problema să fac asta». Se pare că ați avut încredere în cuvântul meu. Distrugerea flotei de la Toulon tocmai a arătat că am avut dreptate.” Darlan avea dreptate, dar trebuie să punem lucrurile în context: situația din iulie 1940 era cu totul alta decât cea din noiembrie 1942. Deja, în acel an, britanicii câștigaseră victorii importante în Nordul Africii, americanii intraseră în război, iar situația de la Stalingrad tocmai se întorsese în favoarea sovieticilor. În schimb, în vara lui 1940, francezii tocmai fuseseră înfrânți într-o campanie spectaculos de rapidă și toată lumea se aștepta ca Marea Britanie să ajungă și ea la un armistițiu cu Hitler. Prin urmare, decizia lui Darlan din noiembrie 1942 a fost, pe de o parte, și o respectare a promisiunii, dar și o acțiune prin care guvernul de la Vichy accepta că Aliații vor câștiga războiul.
