Cuirasatele din clasa H, parte a Planului Z

Analiza proiectelor abandonate revine.Mai exact, este vorba despre cuirasatele din clasa H. Să începem prin a stabili contextul istoric.

Navele la care m-am referit fac parte dintr-un plan ambiţios şi (ca de obicei) nerealist al unchiului Adolf, botezat Planul Z, de a avea în dotarea Forţelor Navale nu mai puţin de 10 cuirasate, 4 portavioane, 3 cuirasate rapide, 15 „panzerschiff” (vase de luptă de până la 10.000 tone, permise de tratatul de la Versailles) 5 crucişătoare grele, 36 crucişătoare uşoare din clasa M, 24 crucişătoare de tip spähkreuzer, 68 distrugătoare, 90 vedete torpiloare şi 249 submarine (U-Boot-uri), cu o astfel de flotă comandanţii germani considerând că pot face faţă flotei britanice.

Dacă despre navele construite de către germani avem destule informaţii, despre cele care nu au mai apucat să spargă cu chila tradiţională sticlă de şampanie datele sunt cu mult mai puţine. Totuşi, ştim că primele încercări de a proiecta un anume “Schlachtschiff H” datează încă din 1935, deci la numai doi ani de la preluarea puterii de către Hitler. În fazele mai avansate ale planificării, “Schlachtschiff H” trebuia să fie doar cu puţin mai mare ca Bismark sau Tirpitz, fiind dotate cu tunuri de 35 cm ca armament principal. Totuşi, de îndată ce serviciile secrete germane au aflat că sovieticii intenţionau să demareze construcţia clasei Sovetsky Soyuz, în care intrau nave înarmate cu tunuri de 38 cm, Oberkommando der Marine a decis (în 5 octombrie 1936) a decis montarea unor tunuri similare pe cuirasatul H. Aşadar, proiectul implica realizarea unei nave de 36.000 t, înarmată cu tunuri de 38 cm, cu o viteză maximă de 56 km/h şi cu o rază de acţiune similară cu a crucişătoarelor din clasa Deutschland.

Lucrurile nu aveau, însă, să rămână aşa. Preconizatul refuz al Imperiului Japonez de a ratifica tratatele ce prevedeau limitarea armamentului naval însemna posibilitatea din ce în ce mai serioasă a apariţiei unei noi curse a înarmării, fiecare naţiune încercând să obţină cuirasate mai mari şi mai grele. În acest context, amiralul Werner Fuchs, responsabil de proiectarea H-ului, i-a prezentat proiectul acesteia lui Hitler care, cum era de aşteptat, a cerut ca nava să aibă tunuri mai mari decât ale oricărui posibil inamic. O idee rezonabilă, doar că tunurile pe care la voia Hitler ar fi necesitat un cuirasat de 80.000 tone,variantă la auzul căreia şi zeului Thor i-ar fi scăpat ciocanul din mână, plus că un astfel de cuirasat nu ar fi putut ancora în nici unul din porturile Germaniei, aşa că Fuchs a insistat pe lângă Hitler că tunurile de 40,6 cm sunt suficiente.Surprinzător, Hitler a acceptat. În 1938 încă se mai putea discuta cu el.

Fiind deci Fuhrerul de acord, cuirasatul, acum botezat H-39, împreună cu încă 5 fraţi, unul mai gras ca celălalt, ca într-o spirală veşnic ascendentă a wurstului şi berii, urma să fie stâlpul de rezistenţă a Planului Z. Avizul final al conducătorului suprem asupra celor expuse a venit pe 18 ianuarie 1939, la propunerea amiralului Erich Raeder, comandantul Kriegsmarine, care beneficia de puteri depline pentru realizarea proiectului.

Schema tehnica a lui H-39. Sursa: www.padresteve.com

Totuşi, încă din această fază incipientă au început să apară problemele. Prima dintre această: unde construim navele? Pentru că numai 4 şantiere navale din Germania erau sufucient de mari pentru a putea construi aşa ceva… Aşa că OKM a ordonat, la 14 aprilie 1939, construirea doar a două nave, H şi J. Însă, la 25 mai au fost semnate şi contractele pentu celelalte nave, K,L,M şi N.

Lucrările la variantele H şi J au început la 15 iulie 1939, respectiv 1 septembrie acelaşi an la uzinele Blohm & Voss din Hamburg şi la şantierul naval Deschimag din Bremen. Totuşi, izbucnirea războiului a însemnat şi suspendarea construcţiei navelor deja începute. Cât despre celelalte, nici nu mai erau considerate necesare, întrucât, în veşnicul lor optimism, germanii credeau că războiul se va termina prea repede ca ele să fie gata. În momentul suspendării lucrărilor, 800 tone de oţel fuseseră deja folosite pentru construirea chilei cuirasatului H şi alte multe mii fuseseră puse deoparte pentru continuarea lucrărilor (ce ziceaţi de risipă de resurse făcută de germani?).

Apropos, denumirile navelor sunt mai mult convenţionale, le folosim în lipsă de altceva. Nu se ştie, în realitate, exact, cum ar fi fost numite. În orice caz, denumiri care să facă referire la Germania sunt excluse, întrucât Hitler se temea de efectul scufundării unei nave numită astfel. Lucru de înţeles, de altfel. Sunt plauzibile denumiri ca Ulrich von Hutten şi Götz von Berlichingen pentru cele două nave începute însă nu se poate şti sigur cât de reale sunt.

Dar să vorbim puţin despre H-39, pentru început. Acesta ar fi trebuit să aibă 266 metri lungime (277 la nivelul punţii), un deplasament de 53.400 tone, o chilă construită din cadre de oţel transversale şi longitudinale, sudate în proporţie de 90%, cu 21 compartimente etanşe şi o „podea” dublă pentru 89% din suprafaţa sa. Propulsia navei urma să fie asigurată de 12 motoare diesel MAN de 9 cilindri, aranjate în grupuri de câte 4, pe 3 niveluri, care asigurau energia necesară învârtirii elicelor cu câte 3 pale, de 4,8 m diametru. Adică 165.000 CP. Şi ca să nu se oprească în timp ce fugărea vase comerciale englezeşti vasul luă la bord 8700 tone de combustibil, suficient pentru 7000 mile maritime, adică 13.000 km la o viteză de 52 km/h sau 19.000 mile maritime (35.600 km) la o viteză de croazieră de 19 noduri (35 km/h). Acest kraken german urma să fie asmuţit împotriva buldogului britanic udat de ploaie de un echipaj format din 2600 marinari !

Haideţi să vedem şi din ce împroşca H-39 inamicul. Şi eventual cu ce. În mare, era vorba de 8 tunuri SK C/34 de 40,6 cm, lungi de 50 calibre şi din care proiectilul pleca cu viteza de 810 m/s. Asta în limita a 960 de proiectile (120/tun). Proiectile destul de grele de altfel, de 1.030 kg fiecare. Cât să provoace câte un mic seism la Londra de câte ori trăgea. Elevaţia maximă a tunurilor era de 30 grade, ceea ce asigură o rază de 36.400 m, mult superioară celor britanice, iar cadenţă de 2 lovituri pe minut de căciulă de tun era, de asemenea, onorabilă. Poate că ar fi fost montat şi un sistem de control al tragerii, ca pe Tirpitz, însă aceasta rămâne o simplă ipoteză de lucru.

Risipă de resurse, aţi zice. Cu oţelul folosit se puteau construi câteva submarine, nu? Poate că da, dar nici acestea nu au fost pierdute. Cele construite înainte de capitulare au fost folosite ca baterii de coastă, cum ar fi bateria Lindemann, în Franţa.

Acum, că am arătat cu ce ar fi tras H-39 în King George V (în cuirasat, nu în rege!), să vedem ce ar fi folosit împotriva distrugătoarelor britanice. Spre exemplu, ar fi putut trage cu cele 12 tunuri L/55 C28 de 15 cm, câte două în fiecare turelă. Elevaţia acestora, de 40 grade asigura o rază de 23.000 km, cât să plaseze un proiectil de 45,3 kg, cu o viteză de 875 m/s direct pe puntea distrugătoarelor din Primul Război primite de englezi cadou de Crăciun de la americani. Iar dacă perfidul Albion chiar insista, puteau intra în acţiune şi cele 6 tuburi lanstorpila de 53,3 cm, montate la prova.

Totuşi, la cum îi cunoaştem, englezii ar fi folosit, pariez, avioane (Swordfish, să zicem) împotriva cuirasatului german. Nu-i nimic, fritzii ar fi ripostat din 16 tunuri antiaeriene L/65 C33de 10,5 cm, montate câte două în turele acoperite cu plăci blindate, pentru a nu le fi stricată freza operatorilor dinăuntru. Ca să nu mai spunem că acestea aveau o elevaţie mai bună şi o cadenţă superioară celor de pe Bismarck sau Tirpitz. Iar dacă Swordfish-urile s-ar fi apropiat (foarte probabil, în opinia mea!) ar fi fost întâmpinate de 16 tunuri de 3,7 cm (câte două în opt turele), grupate pentru mai bună distrubuire a muniţiei din locaşurile construite lângă ele, şi de 24 tunuri de 2 cm (de data aceasta câte 4). Totuşi, daţi-mi voie să am o opinie personală: nu cred că bateriile antiaeriene ar fi fost prea utile. Cea mai bună apărare împotriva unui val de avioane inamice rămân tot avioanele (amice, de data asta!).

Să presupunem, deci, că un astfel de biplan ar fi plasat o torpilă direct în coasta lui H-39. Ce s-ar fi întâmplat? Nu mare lucru, ar spune nemţii. Pentru că nemţii au construit chila pentru a suporta loviturile inerente unei lupte de aproape, cu o centură din oţel Krupp, de 30 cm grosime, ce proteja, între altele, sala maşinilor şi magaziile de muniţii. Centura se subţia însă înspre proră şi pupa (ajungând de la 220 mm la 0, în sectoarele amintite). Cercetări mai recente arată că o astfel de armură ar fi protejat vasul de loviturile tunurilor americane de 45 cm, care lansau un proiectil de 1.016 kg, de la o distanţă cuprinsă între 11.000 şi 21.000 m. Totuşi, acelaşi proiectil putea străpunge oricând partea neprotejată de centură, ceea ce nu e o veste prea bună pentru germani. Arian la apă!

Şi împotriva torpilelor nava beneficia de o centură similară cu cea de pe Bismark (iar cu Bismark ştim ce s-a întâmplat…). Să nu uităm nici cele două punţi blindate din oţel Wotan Hart care trebuiau să protejeze nava împotriva ameninţărilor aeriene, una cu o grosime de 80 mm deasupra magaziilor de muniţie şi 50 mm deasupra sălilor maşinilor iar cea principală, groasă de 100, 120 şi chiar 150 mm deasupra părţilor vitale. Să nu uităm că şi tunarii (sau tunurile, dacă îl întrebaţi pe Hitler) trebuie protejaţi. Ei beneficiau, în cazul bateriilor principale de 385 mm de protecţie pe faţă, 325 mm pe spate, 240 mm în lateral şi 130 mm deasupra capetelor. Importanţa protecţiei sporite pe faţă nu era numai siguranţa suplimentară, ci şi deplasarea centrului de greutate, cu efecte pozitive asupra manevrabilităţii întregii turele. Desigur, turelele secundare beneficiau de o protecţie…secundară. Cât despre turnuleţe, cel din faţă era apărat de 350 mm în faţă şi pe laterale şi 200 mm deasupra, iar cel din spate doar 100 mm peste tot.

Până aici toate bune, însă Adolf Hitler nu s-a mulţumit cu atât. În 1940, când războiul naval era în toi, el le-a cerut comandanţilor Marinei îmbunătăţirea lui H-39. Aceştia s-au pus pe treabă şi, până pe 15iulie,  ai tras concluzia că protecţia orizontală trebuie mărită. Totuşi, pentru a menţine deplasamentul şi aşa agabaritic, în condiţiile măririi vitezei şi grosimii blindajului (cum preveda aşa-numita Schemă A) trebuia eliminată o baterie principală de tunuri iar sistemul de propulsie modificat, acum recurgându-se la un hibrid disel-turbine cu abur. Totuşi, eliminarea unei baterii de tunuri nu era de dorit, aşa că proiectanţii au pregătit şi o Schemă B, care menţinea caracteristicile Schemei A, plus turela cu pricina, rezultând, logic, un deplasament mai mare. Totuşi, din 1941 ambele scheme au fost lăsate baltă…

Totuşi, preocuparea pentru o protecţie suplimentară a rămas în atenţie după experienţa Scharnhorst . Numai că aceasta ingreuna mult vasul, iar adâncimea relativ redusă a Mării Nordului nu recomandă aşa ceva. Aşa că s-a luat în calcul reducerea rezervelor de combustibil. Mai exact, cu 25%, ceea ce era de-a dreptul inacceptabil. Numai că germanii au ieşit din acest cerc vicios odată cu ocuparea porturilor franceze de la Atlantic, acest ocean mult mai adânc permiţând „ingreunarea” suplimentară a navelor. Aşa că, dacă tot e posibil, nemţii s-au gândit să mai adauge nu numai la blindaj, ci şi la calibrul tunurilor. Nu de alta, dar britanicii puseseră la cuptor nişte budinci plutitoare din clasa Lion, cu tunuri de 40,6 cm, aşa că germanii trebuiau să aibă unele mai bune. Şi, împotriva acelorlasi Swordfish-uri, dar nu numai, nemţii urmau să tragă din mai multe tunuri AA. Dacă se poate, de ce nu?! Iar dacă nu le nimereau, nu-i nimic, puntea mai groasă, de 120 – 200 mm, cu plăci înclinate la margini, de 150 – 175 mm. Plus un sistem defensiv îmbunătăţit împotriva torpilelor, şi o triplă stratificare în partea inferioară a carenei. Nici protejarea elicei (de fapt, elicelor) şi a ccarmei nu a fost neglijată (OKM încă îşi lingea rănile după scufundarea Bismarck-ului). Ea urma să beneficieze de nişte plăci care să o apere de torpile şi de nişte încărcături exblozibile care să o detaşeze dacă se blocă. Aşadar, avem protecţie suplimentară, tunuri mai mari, deplasament mărit, ce mai, o navă nouă. H-41, pe numele ei! Aprobată de amiralul Raeder pe 15 noiembrie 1941, avea nişte dimensiuni impresionante (dar nu vă impresionaţi prea tare, urmează altele desprinse direct din Apocalipsă!): 282 m la nivelul liniei de plutire, 68.000 t şi un armament pe măsură: 8 tunuri × 42 cm, 12 × 15 cm, 16 × 10.5 cm, 32 × 3.7 cm, 12 × 2 cm, la care adăugăm  6 tuburi lanstorpila × 53.3 cm. Viteza vasului scădea uşor, pentru că sistemul de propulsie nu a fost modificat. Desigur, datele din diferite surse pot diferi uşor, le-am trecut aici pe cele mai credibile şi care se coroborează între ele. Oricum, variaţiile nu sunt semnificative şi pot ţine, spre exemplu, de considerarea greutăţii vasului cu sau fără încărcătură etc. Revenind la subiect, mai spun că OKM a planificat începerea construcţiei la 6-9 luni de la demobilizare (foarte optimişti nemţii…), aceasta intinzadu-se pe o durată de 4-5 ani.

Delirul megalomanic nu avea să se oprească, însă, aici. După ce Albert Speer a devenit ministru al Armamentului şi Muniţiilor (8 februarie 1942), a fost înfiinţat Schiffsneubaukommission, sub comanda amiralului Karl Topp, comisie care, în scurt timp, avea să dea lumii planurile lui H-42. Proiectat la ordinul aceluiaşi Hitler, fără nici o restricţie de deplasament sau calibru al armamentului (singura cerinţă era o viteză de 56 km/h şi o protecţie suficientă, atât dedesuptul, cât şi deasupra liniei de plutire), acesta urma (sau, de fapt, nu urma, practic el trăia doar pe hârtiile proiectanţilor, nu s-a făcut niciodată vreun demers concret pentru construirea lui…) să aibă 305 m lungime, un deplasament de 90.000 tone (încărcat complet, 98.104t) şi trebuia să tragă din 8 tunuri × 48 cm, 12 × 15 cm, 28 × 3.7 cm, 40 × 2 cm (ultimele două AA) şi aceleaşi 6 tuburi lanstorpila × 53.3 cm.

Credeţi că germanii s-au oprit aici? Nici vorbă. După H-42 a urmat, evident, H-43. 330 m lungime, 111,000 t deplasament (120,010 t încărcat), armament identic cu H-42 (şi eu mă întreb care îi era rostul…).

Cat despre bijuteria coroanei, H-44, acesta avea să măsoare 345 m lungime, la un deplasament de 131,000 t(141,507 t încărcat). Faţă de H-43, el aducea în plus o baterie principală de 8 tunuri × 50.8 cm fiecare.

Datele despre motoarele care trebuiau să împingă monştrii sunt contradictorii, de aceea nu le voi aborda. Ca şi cele despre armament, de altfel, dar în acest caz am menţionat datele care mi s-au părut cele mai credibile, regăsindu-se în mai multe surse.

Acum, se pun mai multe întrebări. În primul rând, era industria germană capabilă să susţină construirea unor asemenea nave, în paralel cu desfăşurarea efortului de război? Personal, consider că nu. Se ştie foarte bine că, din punctul de vedere al resurselor, germanii erau deficitari la toate capitolele. Spre sfârşitul războiului, nici măcar nu mai puteau fabrica oţel de calitate superioară pentru blindajele tancurilor, ce să mai vorbim de cantităţile imense necesare acestor vapoare.

Apoi, dacă s-ar fi construit, cât de eficiente ar fi fost ele? Şi aici am îndoieli. În primul rând, desfăşurarea războiului a arătat că „vedetele” conflagraţiei (pe mare) au fost, în primă fază, submarinul (aici ar fi trebuit să insiste nemţii, paraerea mea e că ar fi putut obţine victoria împotriva britanicilor dacă ar fi avut suficiente U-Boot-uri) şi crucişătorul (ce ziceţi de Scharnhorst şi Gneisenau?), iar, după 1942-1943, portavionul. Cuirasatele erau prea încete şi vulnerabile la atacurile din aer. Pariez că seria H ar fi fost învinsă de Swordfish,iar nu de King George V. Iar dacă nu ar fi fost scufundate, câte nave ar fi trimis în împărăţia aricilor de mare? Cu siguranţă englezii ar fi evitat pe cât posibil lupta, ceea ce nici nu e greu în condiţiile meteodin Atlanticul de Nord, unde predomina cerul acoperit, cu vizibilitate scăzută, şi furtunile. Oare viteza cuirasatelor germane ar fi fost suficientă pentru a-i prinde din urmă?

– Adrian Bantaș –