Zona Extinsa a Marii Negre – sursa de energie (serial)

Conceptul de securitate energetică este, deopotrivă, un concept politic şi economic, mai exact, un concept de sinteză între cele două. Dimensiunea economică a securităţii energetice rezultă din necesitatea resurselor energetice pentru funcţionarea unei economii. Aceste resurse pot fi deopotrivă, mijloace energetice (carburanţi, lubrifianţi, etc.), dar şi materii prime pentru o foarte largă gamă de produse.

Dimensiunea politică a securităţii energetice rezultă din cea economică, dar este mult mai sensibilă şi mai complexă. În principiu, este vorba de configurarea şi aplicarea unei politici energetice (componentă a politicii energetice a resurselor), care în viziunea noastră ar trebui să exprime în primul rând, interesele vitale ale unei economii, realizată pe suport naţional sau internaţional. O astfel de politică se elaborează greu, are nevoie de o expertiză obiectivă, de o viziune complexă asupra realităţilor economice şi sociale şi cu o evaluare corectă a necesităţilor sau oportunităţilor viitoare.

Securitatea energetică nu creşte sau descreşte în funcţie de pieţe şi nici chiar în funcţie de consum. Ea rămâne constantă sau creşte în intensitate, determinate de nevoia de resurse energetice care face parte din acele interese vitale, pe baza cărora se construiesc politici şi strategii de importanţă vitală, pentru toate ţările şi toată lumea.

Securitatea energetică se manifestă în „zone de interes energetic”. Zonele de interes energetic sunt acele regiuni care conţin resurse energetice, potenţial de prelucrare şi transport, dar şi cele care au un potenţial energetic remarcabil. Posesia sau controlul acestor zone se află în centrul unor dispute, chiar şi sub forma unor confruntări armate motivate de diferende teritoriale, ideologice sau religioase.

Conceptul de securitate energetică este în permanentă evoluţie, iar stabilirea unor strategii de medie şi lungă durată devine o condiţie esenţială a dezvoltării unei naţiuni sau a diferitelor forme de organizare multistatală.

După opinia noastră, zonele de interes energetic sunt legăturile dintre două entităţi esenţiale ale supravieţuirii şi dezvoltării umane. Aici putem defini „zonele energetice globale” şi „zonele economice globale”.

Zonele energetice globale ar putea fi definite ca fiind următoarele: Golful Persic, Zona caspică, Central asiatică, Siberiană, Texană, Alaska şi cea Sud-americană.

Zonele economice globale ar putea fi următoarele: Nord-americană, Sud-americană, Europeană şi Euro-asiatică – cu sub-zonele: Asia de Nord-Est, Asia de Est, Asia de Sud-est, Asia Centrală şi Zona Extinsă a Mării Negre.

Contextul internaţional. Evolutii si provocari energetice globale.

Într-o economie din ce în ce mai globalizată, strategia energetică a unei ţari se realizează în contextul evoluţiilor şi schimbărilor care au loc pe plan mondial.

Ţările în curs de dezvoltare, în principal China şi India, dar şi cele cu economii în tranziţie, exercita o mare presiune asupra cererii de energie la nivel mondial, datorita creşterii economice şi schimbărilor structurale din economie. Practic, în intervalul 1994-2004 aceste ţări şi-au dublat cererea de petrol, iar în anul 2006 au depăşit 20 mil. de barili pe zi, ceea ce reprezintă aproximativ 40% din cererea mondiala de petrol. Astfel ponderea cererii de resurse primare de energie s-a schimbat, în sensul că cererea ţărilor cu economii în dezvoltare a evoluat de la 22% în 1970 la 39% în 2003, prognozele indicând că aceste state, la orizontul anilor 2030, ar putea să domine cererea de energie.

Cererea totala de energie în 2030 va fi cu circa 50% mai mare decât în 2003, iar pentru petrol va fi cu circa 46% mai mare. Rezervele certe cunoscute de petrol pot susţine un nivel actual de consum doar pana în 2040, iar cele de gaze naturale pana în 2070, în timp ce rezervele mondiale de huilă asigură o perioadă de peste 200 de ani chiar la o creştere a nivelului de exploatare. Previziunile indică o creştere economică, ceea ce va implica un consum sporit de resurse energetice.

Din punct de vedere al structurii consumului de energie primară la nivel mondial, evoluţia şi prognoza de referinţă realizată de Agenţia Internaţionala pentru Energie (IEA) evidenţiază pentru următoarea decadă o creştere mai rapida a ponderii surselor regenerabile, dar şi a gazelor naturale (care va depăşi cărbunele).

Se estimează că, aproximativ un sfert din nevoile de resurse energetice primare, la nivel global, vor fi acoperite în continuare de cărbune. Concomitent cu creşterea consumului de energie va creşte şi consumul de cărbune.

Creşterea cererii de energie, combinata cu factori geopolitici, în special situaţia din Orientul Mijlociu, au determinat în prima decadă a secolului XXI creşterea preţului ţiţeiului care a indus şi creşteri ale preţurilor gazelor naturale. Un alt factor care a determinat creşterea preţului la produse petroliere pe plan mondial a fost lipsa capacitaţilor de rafinare, problema care necesita identificarea unor soluţii pe termen mediu şi lung. La toate acestea s-a adăugat şi tendinţa manifestată de unele state, de suplimentare a stocurilor, pentru a face faţă situaţiilor de criza.

Elementele de mai sus stau la baza reorientării politicilor energetice ale tuturor tarilor care sunt net importatoare de energie, în sensul creşterii atenţiei acordate resurselor regenerabile de energie şi îmbunătăţirii eficientei energetice. Totodată, se reevaluează oportunitatea închiderii unor centrale nucleare în tari care aveau în vedere încetarea producerii de energie electrica în astfel de centrale.

{jcomments on}