Autentificare

Modernizarea portului Constanţa de către afaceristul francez Hallier. Secretele uneia dintre cele mai mari escrocherii din istoria Romaniei - de Alin Ion Devino

Afacerea „Halier“, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a rămas cunoscută ca una dintre cele mai mari escrocherii din istoria României. Faptele de acest gen s-au mai repetat de-a lungul timpul şi exemple pot fi întâlnite chiar şi în zilele noastre. Principele Carol a proclamat, în noiembrie 1878, intrarea Dobrogei în componenţa statului român. Astfel, portul Constanţa urma să devină cel mai important port al ţării, o adevărată poartă de intrare. Odată cu construcţia căii ferate dintre Bucureşti şi Constanţa, modernizarea portului a devenit o necesitate. În vara anului 1895, guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu a organizat o licitaţie internaţională la care au participat şapte firme din Italia, Franţa şi Olanda.

Statul român a alocat pentru această investiţie suma de 25 milioane de lei aur.

„Pe uşa din spate, dar cu o ofertă fantastică, s-a prezentat şi antreprenorul francez Adrien Hallier. Acesta a prezentat guvernului argumente puternice în favoarea sa: scrisori de recomandare de la miniştrii francezi şi de la membrii familiei regale belgiene. În plus, termenii financiari cuprinşi în scrisoarea de intenţie erau şi ei acceptabili. Hallier se obliga să realizeze modernizarea portului şi construcţia căii ferate marfare cu soar 19.731.240, dică doar 79% din cât era dispus statul românsă ofere. (...) Totul era frumos, un singur amănunt ar fi trebuit să nască întrebări. Hallier a depus pentru participarea la licitaţie o sumă de garanţie extrem de redusă: 762.000 de lei, lucru care ar fi trebuit să arate guvernului că între promisiunile sale şi realitate, diferenţa era ceva mai mare“, arată istoricul Anton Caragea în volumul „Pagini de istorie ascunsă“.  

Guvernul îl declară câştigător al licitaţiei pe Hallier. Contractul este semnat, iar pe data de 16 octombrie 1895 are loc deschiderea festivă a lucrărilor, în prezenţa regelui Carol I, care face şi prima săpătură, dar şi a multor miniştrii şi a altor oficialităţii ale vremii.    A încasat 18 milioane de lei, dar nu a făcut mare lucru.

La scurt timp, Lascăr Catargiu a pierdut alegerile, iar guvernul a fost preluat de liberali, sub conducerea lui D.A. Sturdza. Timp de patru ani, în perioada în care s-au aflat la putere, lucrările s-au desăşurat într-un ritm anevoios, iar, în anul 1899, Hallier încasase suma de 18 milioane de lei, însă lucrările erau departe de a se încheia. Conservatorii s-au reîntors la putere, iar afaceristul francez şi-a angajat ca reprezentant pe Constantin Manu, un conservator cu ştate vechi, care era fratele mininstrului de finanţe din perioada respectivă, Gheorghe Manu. Presiunile asupra guvernului au fost mari, în tabăra afaceristului fiind cooptat şi Arsene Henry, ministrul Franţei la Bucureşti. „Guvernul a acceptat ca diferendul să fie judecat de un tribunal de arbitri format din trei judecători: unul numit de statul român, Mihail Şuţu, guvernator al Băncii Naţionale, un altul numit de Hallier, francezul Maffre, şi un al treilea, ca super-arbitru, profesorul de drept Leemans, orginar din Olanda. Sentinţa acestui tribunal urma să fie definitivă şi fără drept de apel. Cum un astfel de tribunal nu exista în legislaţia sau Constituţia României, a trebuit trecută o lege specială prin Parlament“, arată istoricul Anton Caragea.  Şi statul român a solicitat despăgubiri de 16,6 milioane de lei ca daune pentru nerespectarea contractului.

Procesul a început pe data de 28 februarie 1900 în sala Curţii de Conturi. Ţa se afla într-o situaţie delicată din punct de vedere financiar. Astfel, se întrevedea soluţia contractării unui împrumut. Una dintre propuneri a fost un împrumut de 175 milioane lei – aur de la bănci franceze şi germane, dar cu condiţia acordării despăgubirilor către Hallier. Procesul a fost deosebit de tensionat. Mii de persoane au protestat faţă de pretenţiile afaceristului francez, iar sala a fost păzită de poliţie. Sala a fost neîncăpătoare pentru cetăţenii indignaţi de cele întâmplate, iara afară se desfăşurau manifestări de stradă. Locul de întâlnire al protestatarilor era la statuia lui Mihai Viteazu de la Universitate.    Statul român, bun de plată   Pe 24 martie 1900 s-a dat sentinţa. Statul român a fost obligat să-i plătească daune lui Adrien Hallier de peste 6,2 milioane de lei. „Sentinţa a provocat indignare. Era clar că nici expertul Leemans şi – ceea ce era şi mai grav – nici reprezentantul României în cadrul tribunalului nu îşi făcuseră datoria. Întrebat de ce a acceptat această situaţie, Gheorghe Grigore Cantacuzino-primul ministru conservator  - a spus că motivele sunt «delicate» şi aparţin politicii secrete a guvernului. (...) Au apărut curând şi alte explicaţii: Hallier cotizase masiv către Partidul Conservator, iar Constantin Manu (...), îi fusese avocat, primind, conform unei convenţii 12% din suma ce urma să fie obţinută  de la statul român“, arată Anton Caragea. Afaceristul francez nu şi-a mai onorat comisionul către Constantin Manu, care însuma aproape 750.000 de lei, deşi cel de purmă a,apelat la calea justiţiei. Avocatul Ramond Poncare a spus despre acest proces la pierderea căruia şim statul a avur o contribuţie importantă:; „Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul e luat cu uşurinţă“.

Până la urmă, guvernul a contractatat un împrumut, iar portul Constanţa şi calea ferată au fost finalizate.