Autentificare

Istorie navala Istorie navala

Cum a ajuns Gibraltarul in posesia Marii Britanii? (preluare Historia.ro)

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Deși sunt partenere în Uniunea Europeană și NATO, între Marea Britanie și Spania există un conflict vechi de trei secole: problema Gibraltarului și a jurisdicției asupra apelor din jurul acestei regiuni. Puțini europeni cunosc însă istoria Gibraltarului și cum a ajuns în posesia Marii Britanii.

Pentru a afla această istorie trebuie să ne întoarcem înapoi în timp cu trei secole, în anul 1713, când se semneaă Tratatul de la Utrecht prin care, între alte prevederi, Spania cedează Marii Britanii Gibraltarul.

Cartagina, orasul marilor navigatori (preluare Historia.ro)

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Puţine oraşe antice au întrecut măreaţa Cartagina în bogăţie şi prestigiu. Dar măreţia nu a scutit-o de tragicul destin, pecetluit în “cel mai ciudat dintre toate războaiele ce au fost purtate vreodată, şi anume acel război pe care l-au purtat cartaginezii cu poporul roman, sub comanda lui Hannibal. Niciodată nu au ridicat popoare şi state mai puternice armele unele împotriva altora”[1].

Cartagina fusese întemeiată de un popor de navigatori înzestraţi, pasionaţi mai mult de aventura explorărilor şi de negoţ decât de războaie. Fenicienii erau o ramură a canaaniţilor, care pleacă din Tyr şi întemeiază numeroase colonii până dincolo de Gibraltar. În limba feniciană Cartagina, Kart Hadaşt, însemna chiar ‘oraş nou’. Se pare că a fost întemeiată cu 38 de ani înainte de prima olimpiadă, deci prin 814 a.Hr. şi, ca în multe alte cazuri, avem şi pentru Cartagina o legendă de întemeiere. Cele mai multe informaţii le aflăm de la poetul Virgilius, numele cu răsunet din perioada augustană, care vreme de 11 ani a lucrat la Eneida, marea epopee a romanilor.

El ne povesteşte următoarele. Regele din Tyr avea o fiică pe nume Elissa. Elissa era căsătorită cu Sychaeus, care sfârşeşte ucis de fratele său, Pygmalion. Acesta din urmă ajunge el însuşi rege în Tyr. Elissa însă, însoţită de un mare număr de localnici, printre care şi un mare preot al zeiţei Astarte şi 80 de fecioare,  părăseşte cetatea. Iniţial debarcă în Cipru, dar la scurt timp fugarii ajung în Africa de Nord, unde întemeiază Cartagina.

Pentru a se înstăpâni paşnic asupra pământului, plătesc o arendă băştinaşilor. Elissa, cunoscută şi drept Dido, îl va cunoaşte pe Enea, care naufragiază pe coasta libiană. Se îndrăgosteşte de el, dar este părăsită şi se aruncă în flăcări. Povestea Didonei poate fi privită drept o metaforă a poveştii întregii Cartagine, care piere la rândul său în flăcări după ce înfloreşte falnic.

Expeditia lui Magellan

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

28 noiembrie 1520: După ce a navigat prin strâmtorarea periculoasă din America de Sud care astăzi îi poartă numele, navigatorul portughez Ferdinand Magellan a ajuns în Oceanul Pacific, devenind astfel primul european care a ajuns în Pacific traversând Atlanticul.

Politica înarmarii navale: Germania, SUA si Japonia

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea stau sub semnul dezvoltării politicilor navale în marile state ale lumii. Marea Britanie, cea mai mare forță navală din lume, avea deja o flotă comercială și militară bine dezvoltată, dar era una din puținele țări cu un asemenea arsenal. Celelalte state care, în secolul XX, se vor afirma pe plan naval – Germania, Statele Unite ale Americii și Japonia – încep abia acum să-și contureze o adevărată politică navală în racord cu interesele comerciale sau militare.

Dezvoltarea politicilor navale moderne se datorează, în esență, unui singur om: căpitanul american Alfred Thayer Mahan. În 1890 el adună într-un volum cursurile predate la United States Naval Colleg, sub titlul Influence of Sea Power on History. Mare parte a volumului este dedicată unei analize detaliate a războiului naval în secolele XVII-XVIII, dar Mahan a introdus și comentarii generale privind natura și elementele constitutive ale puterii navale și relația dintre aceasta și prosperitatea națională. După publicarea acestei cărți, Mahan va continua să scrie articole și lucrări pe aceste teme, expunându-și viziunea asupra importanței puterii navale în lumea modernă. Potrivit lui Mahan, puterea navală, comerțul și coloniile erau intrinsec legate, ele reprezentând și baza bogăției și prosperității naționale.

Viziunea lui Mahan a fost transformată în doctrină în toate statele cu – sau aspirând la – putere navală. Prima dintre ele a fost chiar Germania, pentru care dezvoltarea ca mare putere navală a însemnat o distanțare de tradiție. Încă de la fondarea sa oficială, în 1867, de către Albrecht von Roon, Marina Germană fusese „copilul nedorit” al Cabinetului de Război, ajungând să fie administrată de soldați care – deși își respectau îndatoririle funcției – considerau că singurul scop al marinei era de a elibera armata din obligațiile apărării de coastă. Marina nu avea, așadar, un scop în sine. Situația se va schimba însă radical în următoarele decenii. În anii 1860-1870, Marina germană era relativ slab dotată: câteva fregate blindate, corvete neblindate, canoniere ș.a. Începând cu anii '80 apare însă o dezbatere importantă privind dezvoltarea flotei. În 1884, Ministerul Marinei prezintă Reichstag-ului un memorandum în care se arată că vasele neblindate pe care Germania se bazează pentru protecția comerțului vor fi inutile pe timp de război. Din punct de vedere politic, momentul era propice pentru a obține finanțarea necesară: clasele industriale și comerciale, aflate într-un avânt economic important, erau nemulțumite de sumele imense cerute constant de Ministerul de Război; erau însă dispuse să finanțeze dezvoltarea marinei, considerând că aceasta ar putea asigura Germaniei locul meritat în lume și, mai mult, putea face asta fără a crește și mai mult influența Junkerilor. Apoi, din 1890, odată cu ieșirea din funcție a Cancelarului Bismarck principalul obstacol în conturarea politicii navale a dispărut, iar noul împărat era gata să inaugureze o nouă epocă în istoria Germaniei.

Familiarizat cu scrierile lui Mahan, Wilhelm II a dezvoltat o relație apropiată cu Amiralul von Tirpitz, căruia îi lasă practic mână liberă în dezvoltarea marinei. În opinia lui Tirpitz, Marina germană trebuia să joace un rol mult mai important în stat, care să nu fie limitat doar la apărarea coastei. „Comerțul național și mondial, industria mondială și, până la un punct, pescuitul, contactele internaționale și coloniile nu ar fi posibile fără o flotă capabilă de ofensivă.” Mai mult, amiralul german a mers mai departe decât Mahan, apreciind valoarea unei flote puternice chiar și pe timp de pace, ca modalitate de a adăuga forță și sens negocierilor diplomatice. Însă o flotă puternică însemna nave de luptă și, mai mult, suficiente nave de luptă cât pentru a-i impresiona (intimida) pe britanici. Tocmai cu acest țel în minte Tirpitz a elaborat faimoasa teorie a riscului: flota germană ar trebui să fie cel puțin suficient de puternică astfel încât, dacă s-ar confrunta cu cea britanică, să-i provoace suficiente daune încât Royal Navy să nu mai poată rezista împotriva francezilor sau rușilor. Astfel, riscul confruntării cu Germania ar fi suficient pentru a-i împiedica pe britanici să atace. 

Când devine Ministru al Marinei, în 1897, Tirpitz ia prima măsură în această direcție: construirea a șapte nave de luptă (măsură care putea fi explicată fără probleme prin nevoia de a înlocui navele vechi), flota ajungând la un număr de 19 nave de război. Chiar și prima lege navală din 1898 putea fi considerată o măsură de raționalizare și standardizare a marinei, nu doar de expansiune, astfel că britanicii nu trebuiau neapărat să se alarmeze. Însă doi ani mai târziu situația se schimbă: realizând că Marea Britanie are atât de multe obligații peste mări, germanii își dau seama că nu ar fi imposibil să ajungă o egalitate de forțe cu Royal Navy (în apele teritoriale, lăsând deoparte forța britanică din colonii). Din această revelație se naște legea navală din 1900, prin care forța flotei germane se dublează. Din acel moment, Marea Britanie – oricum alarmată de dezvoltarea germană – nu mai putea ignora faptul că înarmarea navală a Germaniei este direcționată împotriva ei. Rezultatul este deja cunoscut: cursa înarmării din deceniul care precede izbucnirea Primului Război Mondial.

Statele Unite, în schimb, nu s-au raportat la puterea navală britanică pentru a stabili mărimea optimă a propriei flote. Dar, la fel ca în cazul german, politica navală americană s-a schimbat radical în ultimele 2-3 decenii ale secolului, plecând de la simpla apărare de coastă și a navelor comerciale pentru a ajunge la viziunea modernă a lui Mahan. Până în anii 1880, guvernul american nu a fost interesat să investească în construirea de nave blindate, așa cum o făceau puterile europene. Absența intereselor de peste mări, obsesia privind problemele interne și, mai ales, siguranța oferită de izolarea geografică au făcut ca dezvoltarea navală americană să întârzie foarte mult. Până în 1883 cele mai multe nave ale Marinei americane erau încă din lemn. Guvernul și-a dat seama de înapoierea marinei abia când statele din America de Sud au început să achiziționeze din Europa nave moderne cărora propriile vase nu le-ar fi făcut față! Treptat, americanii au început să experimenteze cu construcția de nave de război moderne, iar din 1889 politica navală a luat o direcție mai serioasă grație lui Benjamind F. Tracy, Secretary of the Navy, care declară în raportul său anual că apărarea coastelor americane nu poate fi garantată decât de nave capabile să și lupte împotriva unor nave inamice: „țara are nevoie de o flotă care să o ferească de război, dar singura flotă capabilă de acest lucru e o flotă care poate purta un război.” Tracy estima că, pentru început cel puțin, era nevoie de 20 de vase de război noi și 40 crucișătoare moderne. Cererea a fost prea mare pentru Congres, care nu aprobă decât construcția a 3 nave. Era însă un început!

În anii 1890, mai ales sub influența publicării lucrării lui Mahan, guvernul american va acorda mai multă atenție politicii navale. Însă abia conflictul cu Spania i-a oferit imboldul final. Astfel, dacă în 1898, anul războiului cu Spania, America avea doar 5 nave de luptă, trei ani mai târziu, când Teddy Roosevelt ajunge președinte, flota americană avea deja (pe mare sau în construcție) 17 nave.

O flotă puternică și un comerț prosper erau două dintre elementele esențiale ale teoriei lui Mahan. Al treilea erau bazele de peste mări, căpitanul american recomandând, în această direcție, două zone propice: regiunea Mării Caraibelor, pentru apărarea comerțului atlantic, și Pacificul, pentru protecția în relațiile cu Japonia și China. În aceste două zone americanii aveau să se confrunte cu o fostă mare putere europeană, cândva posesoarea celui mai mare imperiu colonial: Spania. Revolta cubaneză împotriva stăpânirii spaniole a fost, pentru americani, aproape o problemă de politică internă, iar misterioasa distrugerii navei USS Maine în Havana, din februarie 1898, nu a fost decât pretextul pentru ca americanii să intre în război. Conflictul a fost scurt: SUA nu aveau decât cinci nave de război, dar spaniolii aveau doar una! În mai 1898 americanii își afirmă supremația învingându-i pe spanioli la Manila, în Pacific, apoi în iulie la Santiago, urmând cucerirea Filipinelor și a Cubei. Însă războiul dintre Spania și America nu s-a purtat numai pe mare. Americanii plănuiau o debarcare în Cuba și, cu această ocazie, și-au dat seama că trebuie să-și modernizeze și armata, ceea ce vor și face în următorii ani.

În fine, mai rămâne să discutăm și despre Japonia, marea putere emergentă a Orientului. Imitarea occidentalilor a fost elementul esențial al procesului prin care japonezii, treziți din vechea lor izolare, aveau să se transforme în egali ai marilor puteri europene. în 1866, Shogun-ul invită o misiune militară franceză și o misiune navală britanică în Japonia pentru a pune bazele noii forțe militare. Munca trimișilor occidentali a fost întreruptă de rebeliunea prin care împăratul își recapătă autoritatea în stat, dar aceștia s-au întors în 1872 pentru a termina ceea ce începuseră. Apoi, în 1875, Împăratul pune capăt monopolului deținut de samurai în domeniul militar și instituie serviciul militar de tip modern. Ulterior, în Japonia va sosi și o misiune militară germană, a cărei influență asupra antrenamentului și organizării armatei nipone va fi mult mai mare decât cea franceză sau engleză. Dezvoltarea militară, deși rapidă, nu a impresionat nici în războiul sino-japonez din 1894, nici în expediția punitivă din 1900, în care japonezii au colaborat cu statele occidentale. Însă succesul formidabil din războiul împotriva Rusiei, din 1904-1905, avea să scoată la iveală nivelul de eficiență al noii armate japoneze și, mai ales, a noii sale forțe navale, în urma căreia Japonia a devenit principala putere în Pacific (cu consecințe pe termen lung foarte importante, culminând cu atacul de la Pearl Harbor și confruntarea cu America).

 

Autor: Andreea Lupşor 

Hartile medievale erau pline de monstri fiorosi - autor: Irina-Maria Manea

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă

Nu este de mirare că marinarii vechilor timpuri s-au speriat groznic prima dată când au zărit balenele albastre lungi de 30 de metri sau narvalii cu colți lungi și spiralați. Cu atât mai puțin este de mirare că astfel de peripeții au alimentat credinta în monștri marini, creaturi obișnuite pe hărțile medievale.

Imaginea asupra lumii pe care o aveau oamenii medievali era desigur influențată de nivelul de cunoștințe la care ajunseseră aceștia. Nu se știau foarte multe despre colțurile îndepărtate și prin urmare oamenii își închipuiau că sunt populate de tot felul de creaturi înspăimântătoare. Se știa însă de mult că pământul era rotund; ideea despre faptul că încă se mai credea în platitudinea sa este un mit modern.